pentru un an minunat

un an vechi, imbatranit inainte de vreme isi traieste ultimele clipe. pierdut, uitat in calendarul agatat pe perete.

ar vrea sa strige ca nu s-a stins inca: "hei, ma auziti? sunt tot eu, anul ala in care v-ati bucurat, in care poate ati plans, in care v-ati nascut copiii, in care ati fost fericiti, in care ati iubit sau ati suferit, in care v-ati gasit, poate, dragostea adevarata!"

orice inceput ofera sansa unor orizonturi curate, este prilej pentru evaluari: ce si cat am invatat, cum ne-am maturizat. in 2008 am mai crescut cu inca 3 centimetri in experienta.

de Anul Nou vreau sa va salut pe toti cei care mi-ati trecut pragul aici, in 2008, pentru ca dincolo de rolul catarhic al blogului, care ma ajuta sa-mi plamadesc mai bine gandurile, scriu pentru voi. e minunat sa stiu ca am cui sa ma adresez, pentru ca daca nu ar trece nimeni pe aici, locul asta ar fi asemeni unui ou prafuit cazut din cuib, care nu va avea pui niciodata.

anul care vine e un prilej pentru a uita si pentru a ierta raul din jur, pentru a invata sa iubim mai mult si mai bine, pentru a impleti noduri fericite pe firul magic al vietii intr-un timp curat ca lacrima.

La multi ani, sa ne vedem cu bine in 2009!

se numeste rutina

ora 7

ceasul suna desteptarea cu acelasi tarait enervant care te face sa iti doresti sa-l arunci de pereti. te gandesti ca ar trebui sa schimbi melodia alarmei, dar nu ai chef acum...o sa faci manevra asta diseara, cand setezi din nou ceasul sa te trezeasca...

casti obosit, plictisit, enervat, toate la un loc si mergi la baie

spalat, pieptanat, aranjat, mancat, imbracat (nu neaparat in aceasta ordine)

fuga la serviciu in timp ce te prefaci ca ai chef de asta, ca job-ul tau e viata ta, ca sunt momente cand el te tine in priza

la serviciu aceeasi poveste de ieri, de saptamana trecuta, de anul trecut....aceleasi lucruri care si-au pierdut de mult noutatea si stralucirea

...nu mai simti nimic...

...parca nu mai vrei nimic...

si stai pierdut in fata calculatorului, cu gandurile alergand aiurea, pe dealurile verzi, alaturi de mustangi

...neimblanzite...neinfierate de niciun sef, de nicio datorie...

dar vine ora pranzului si parca ti-e foame

acelasi loc de luat masa, acelasi meniu (nimeni nu mai diversifica nimic), acelasi farfurii si servetelele poarta cu mandrie tot rosul de anul trecut

dar nu-ti pasa pentru ca asta inseamna sa fi un om cu responsabilitati, care se bucura de o oarecare stabilitate

totul in jur e cunoscut, pana si mirosul parfumului pe care il poarta femeile, obisnuitele locului

...de ani de zile...

pana si plictiseala ti-e familiara si eternul "n-am chef de nimic" si depresia inerenta

totul e normal, asemeni serilor (aceleasi seri) petrecute in fata televizorului sau cu o carte recomandata de un prieten...

aceeasi nevasta si branza e la fel, indiferent ca are mucegai, ca e scumpa sau ca e luata din naiba stie ce piata

se numeste rutina

si este sarpele pe care il crestem la san cu dragoste, voluptate si...teama. este lipitoarea care ne lasa fara energie si care incet, incet ne ucide, privandu-ne de forta minunata a creatiei de orice fel: fie si de puterea de a inventa un nou sandwitch.

si ne multumim sa mancam painea fada cu salam si unt, aceeasi apa minerala, acelasi picior, incaltat primul.

preferam baltoaca verde, plina de matasea broastei in care ne porcim mintindu-ne ca ne e bine, ca desi pute, ne apartine si ne uitam cu jind peste umar la raul repede de munte care miroase atat de bine. de departe.

vai, dar cine are tupeul sa se aventureze intr-acolo? daca pielea se usuca pe drum de la prea mult soare? daca ocupa altcineva baltoaca, un animal mai mare si mai puternic, daca se ascunde ceva fioros in raul ala...pentru ca daca e prea frumos, cu siguranta nu e adevarat.

si uite-asa cu mii de intrebari in cap setam alarma la ora 7, pentru a ne trezi enervati cu aceeasi melodie si purcedem vanjosi spre aceeasi viata traita pe jumatate, intorcandu-ne de pe o parte pe alta in balta noastra prea putin incapatoare, visand la mustangi albi

uitand treptat drumul spre raul curat ce ne duce spre mare...

acum 19 ani Moşul ne-a adus libertate

aveam 9 ani şi ştiu foarte bine cum mergeam să cumpăr pîine cu cartela. tanti aia de la alimentara bifa cu pixul, frumos, un X pe ziua respectivă. în magazinul acela de care îmi amintesc mereu ori de cîte ori văd sau simt pe mîini făina de pe pîine, mirosea la fel: cumva a vechi, a bomboane roz si verzi lipicioase.

aveam 9 ani şi în ziua aceea mergînd după pîine am realizat că se întamplă ceva cînd o coloană lungă de oameni (parcă erau mii) a trecut pe lîngă mine scandînd: "Ceauşescu, la Sibiu te aşteaptă un sicriu!". parcă acum îl aud pe vecinul meu de la patru care a strigat pe geam din toţi rărunchii: "A FUGIT HOŢUL!"

ah şi teama aceea paralizantă care îmi strîngea contorsionîndu-mi inima cînd am realizat că bufniturile pe care le auzeam nu erau petarde, ci gloanţe. tata era undeva afară, în marea aia de oameni şi ar fi putut fi ucis într-o secundă. parcă simt şi acum senzaţia de leşin a copilului de 9 ani, care eram, al cărui unic gînd era: să vină tata cu bine acasă.

şi Dumnezeul mut de dincolo de cerul brăzdat de trasoarele roşii m-a ascultat pesemne, pentru că tata a scăpat cu viaţă din încleştarea aceea de carne, curaj, teroare, furie şi tot amalgamul de sentimente umane la un loc.

aveam 9 ani şi îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum ne-am baricadat în bloc, cum am dormit în pivniţa neagră de teama gloanţelor, cum stăteam zgribulită pe o sanie chiar înainte de Crăciun fără să mă gîndesc la nimic...Moş Crăciun şi Moş Gerilă, la un loc, încetaseră să existe.

pe atunci nu ştiam prea multe, dar acum ştiu: tot ce s-a întmplat, toate inimile care au încetat să bată, au făcut-o pentru ca eu, azi, să pot sa scriu aici, pentru că Moş Crăciun sau Gerilă, nu mai contează, ne-a adus acum 19 ani cel mai preţios cadou: libertatea.

undeva pe lîngă strada Oituz se găseşte şi azi, după 2 decenii, crucea aşezată acolo de o mînă îndurerată. un băiat tînăr mă priveşte cu ochii limpezi de dincolo de poză:

nu credeam să-nvăţ a muri vreodată......

VREAU RAZBUNARE!

mi-am promis ca nu o sa vorbesc despre asta, pentru ca toata lumea care ma cunoaste este exasperata deja, dar desi am incercat din rasputeri sa rezist tentatiei, ma dau batuta. Gata, cedez si va povestesc ce am patit.

M-A MUSCAT UN SOARECEEEE.

nu, nu e o gluma si s-a intamplat cand ma asteptam mai putin, adica in somn. bestia si-a facut damblaua cu degetul meu (inelarul de la mana stanga) si a profitat de mine cand au fost visele mai frumoase.....spre dimineata.....dupa un chef de rockeri.

nu stiu ce l-a apucat, ce am facut, cum l-am atras, dar e ciudat ca m-a ales tocmai pe mine, amarata, din 25 de oameni, dintre care unii dormeau pe jos. (incredibil, ptr ca eu dormeam in pat!). cert este ca dupa ce mi s-a intamplat tarasenia m-am consolat cu gandul ca trebuie sa fiu foarte speciala pentru ca nu toata lumea se poate lauda ca a fost muscata de soarece.
si am luat vaccin antirabic (5 doze dupa o schema precisa), care s-a intins pe parcursul unei luni intregi, timp in care nu am avut voie sa sarbatoresc cu alcool si am avut grija sa nu musc pe nimeni. :D ce s-ar fi intamplat daca ii molipseam pe toti? hehehe

exista si o parte buna in toata povestea asta: am invatat sa beau ceai de toate felurile, am devenit un fel de mini vedeta la centrul antirabic, unde merg oameni muscati de animale cat de cat normale, am vazut fundul soarecelui, care a fugit fix pe langa fata mea dupa ce a comis-o si cred ca am primit si un semn de la cel de sus: ca urmeaza sa ma marit cu unul de la deratizare.
(asa ca pe altcineva nu mai accept, na!)

PS. si cum tot acolo mergem de Revelion, totul in mine urla: RAZBUNAREEEEEEEEEEEE! :D

un fulg...

mirosul l-a trezit in miez de noapte, tocmai cand isi facea somnul de frumusete. cum altfel ar fi putut sa-si pastreze intacte membrele subtiri ca niste firicele de ata?

ah si chiar acum cand visa la norul acela confortabil care s-a gandit sa cearna niste zahar pudra peste cozonacii abia copti, ciupiti in obraji de caldura cuptorului.

vai si ce ar mai fi dormit, dar nu putea rezista tentatiei de a deschide narile laaarg, cat trei guri la un loc, pentru a savura scortisoara pierduta undeva pe afara cand pala de vant a spulberat gramajoara de pe masa.

mirosul l-a trezit si taraitul greierului din ceasul somnoros pentru ca ceva din sufletul sau cu gene lungi de gheata i-a soptit ca trebuie sa plece....

...sa fie liber....

in tara lui cocalar voda

recunosc! ca tot omul botezat in nebuna noastra tara, ma uit pe pitipoance si pe cocalari.ro.

daca treci printr-o zi neagra la birou e suficient sa deschizi site-ul si sa mori de ras. e incredibil ce le trasneste unora prin cap, si e si mai incredibil ce poze isi fac: in cada, pe cada, langa chiuveta, in chiuveta, ca ma gandesc ca noul trend printe cocalari e sa-ti faci poze "sexoase" in baie.
genul asta de oameni e ca ciuperca de la picior de care nu reusesti sa scapi nici in ruptul capului. pe unde mergi, pe unde iti intorci privirea dai de buzele sclipicioase, rozacioase, lipicioase ale fetelor "de lume buna", "stilate", aflate in trend, concurente de succes la titlul la miss cabina de dus.

ne minunam ca ii vedem pe strada, cu ochelarii de soare gen musca tete, care te adoarme cu o uitatura, cu tricourile de gigolo italiano, cu sanii ridicati pana in nas, incat ma mir cum pot- bietele moluste-sa mai respire. nu suntem, insa, deloc surprinsi sa dam de toate specimenele astea la televizor si imi blestem fiecare clipa atunci cand ma pun pacatele sa pun mana pe telecomanda.
canalele sunt ticsite - mai ceva ca in toate red districturile la un loc - cu prostituate ajunse VIP-uri si mai nou si fetele de liceu si-au gasit hobby-uri orgasmice.

doamne iarta-ma!

azi, dupa o raita prin site-urile sus amintite am realizat ca nu ma mai pot uita la pozele alea fara sa ma cuprinda o mare tristete. numarul mare al exemplarelor ce se itesc pe acolo, gelate, parfumate, dolce gabanate, ma face sa cred ca traiesc intr-o tara de idioti, da nu de orice fel; din aia DOLCE.

exhibitionismul vulgar e ridicat la rang de arta in vagauna asta si se intinde cu repeziciunea plagilor biblice
...si cand ma uit in oglinda pot spune ca fara coarne, fara pierce, fara sa ma dau "gigica smecherica", fara fobii din astea colagenoase, fara barbati batrani si cu bani la brat, lucruri absolut normale la noi, cred ca am picat direct din luna.

pentru ca nu sunt normala!