vasul cu zgrunţurei

azi m-am îndrăgostit pentru a mia oară în viaţa asta, când, după ce am intrat cu totul întâmplător într-un magazin de antichităţi, mi-au căzut ochii pe cel mai ieftin articol de acolo: un vas ceramic, ciudat, cu un gât subţire, scurt, răsucit înspre faţă, esemeni unei lebede decapitate.
un vas cu frunze maronii pe toartă, smălţuit pe jumătate, cu zgrunţurei verzi, aplicaţi parcă puţin neglijent, pe acel pântec rotund, îndulcit de linia sa.

am văzut vasul stând acolo, oropsit, lângă mai multe aparate de fotografiat de o vechime considerabila şi parcă nu-şi găsea locul. în acel moment, văzându-i fâstâceala, parcă îl zăream pe pervazul ferestrei mele.

mă întreb. ce este acel ceva care ne atrage la lucruri? pentru că eu am nevoie să ma îndrăgostesc de fiecare obiect, pe care îl cumpăr. de bluza aceea albă, de cerceii în formă de ace de sigurnaţă aurii, pe care i-am luat în ciuda faptului că urăsc culoarea aurului. probabil că undeva, în adâncul nostru, există un gol pe care numai şi numai vasul cu zgrunţurei îl poate umple.

cineva îmi spunea, odată, că lucrurile ne aleg, ci nu noi pe ele. şi dacă stau bine să ma gândesc, avea dreptate, pentru că azi am zărit în drumul meu mai multe ciudăţenii, care mă pregăteau sufleteşte, poate, pentru vasul ales. un bătrân, foarte...bătrân, cu un ciorchine de strugure în mână, la început de martie, sau omul care căra un acordeon în spate. am mai întâlnit şi starea de voioşie, care nu mi-a dat pace toată ziua...

şi aşa, cu sufletul plin de un sentiment ciudat, de bucurie, i-am găsit vasului despre care nu ştiu nimic, un loc între cactuşii mei înfloriţi deja.