Evgheni Doga

intotdeauna mi-a placut muzica din Satra si imi amintesc cum in primii ani de facultate imi aducea lacrimi in ochi. asta in momentul in care am reusit sa descopar caseta cu soundtrack-ul, pe care am cautat-o innebunita.

mai tarziu, adica de ceva vreme, cand pot spune ca am devenit mai inteleapta, am aflat ca muzica aceea e creata de Eugen Doga, un compozitor genial, din punctul meu de vedere. sunt un fan al muzicii, dar am folosit-o de multe ori ca fundal sau ca sursa de inspiratie. Eugen Doga, insa, ma face sa las orice activitate deoparte si sa ascult. doar atat. sa ascult

o mostra:

Eugen Doga - ''Odinochestvo vdvoem'', ''Na svidanie randevou''

sufletul meu... oglinda

sunt atatea lucruri care-mi plac. atat de multe lucruri si atat de putini oameni.... se spune ca orice om cu care ne intersectam viata lasa o urma pe firul existentei noastre. o urma asemanatoare cu amprenta de pe paharul din care am baut apa...chiar si persoanele care nu ne plac deloc.

nu am crezut niciodata in sufletele pereche, pentru ca ar fi tare trist daca acest concept ar fi adevarat. daca am avea un singur suflet pereche poate ca n-o sa-l gasim niciodata. daca s-a ascuns in celalalt colt al planetei, acolo unde nu ne este dat sa ajungem? sau poate e batran sau prea tanar, pentru ca nu a spus nimeni ca sufletul nostru pereche are aceeasi varsta ca si noi. poate ca a fost chiar inghitit de ape la o inundatie si e pierdut definitiv, pentru totdeauna.

tocmai de aceea, mi-e greu sa cred in suflete pereche. prefer sa cred in suflete oglinzi. in oamenii aceia cu care realizam ca ne asemanam, in care inima noastra se poate oglindi pentru o fractiune de secunda. atat cat dureaza sa constatam ca ne place aceeasi inghetata, culoare, gen de muzica sau prajitura.

si ma gandesc ca sufletul meu oglinda e ascuns in mai multi oameni. in acele persoane care imi plac de la primele intersectari ale ochilor sau ale cuvintelor. sau pe care ii descopar pe parcurs si in a caror inima sufletul meu se vede asa cum este. poate doar din cauza unei simple pasiuni nelamurite.

asa ca......sufletul meu pereche nu exista. nu a existat niciodata. cred doar in oglinzile pe care le ridica oamenii, cele in care inima mea isi regaseste zambetul, fie doar si pentru o clipa, dar de fiecare data.

o bucatica din ce-am mai scris

"Azi m-a izbit realitatea. A fost asemeni unei rafale de vânt îngheţat care te plesneşte peste faţă de atâtea şi-atâtea ori, într-o iarnă. M-am trezit de dimineaţă, m-am uitat la tine, cea care parcă zăceai lângă mine, revărsată în pat şi m-a lovit: NU TE MAI IUBESC! M-am săturat să deschid în fiecare zi ochii şi să văd imaginea ta. Ai spune că un geniu rău mă urmăreşte, apoi, toată ziua. Nici nu mai pot mânca, parcă, de atâta silă. Aşa că, te rog să-ţi iei catrafusele si să pleci! La maică-ta, la o prietenă, la amantul pe care ştiu că l-ai avut, sub un pod, oriunde! Chiar nu-mi pasă. Vreau doar să dispari din viaţa mea!"

După ce am scris scrisoarea am rămas cu cărbunele cu care măzgălisem foaia, în mână, privind pierdut urmele de funingine de pe hârtie. Probabil că mi-am murdărit cumva muchia palmei... Nu mai conta, însă nimic.

Am cunoscut-o acum zece ani, la coadă la aprozar. Da, ştiu, ciudat loc pentru o primă întâlnire! A înţepat-o o albină şi pentru că mi s-a făcut milă de ea, m-am oferit să o scot la un suc cu gheaţă sau la o cafea fierbinte. Avea ochii mici albaştri, cumva ascuţiţi, care îi confereau o privire piezişă şi nu era deloc frumoasă. Pot spune că era urâtă de-a binelea, cu aerul acela de şcolăriţă speriată de profa de mate, care a scos-o la tablă. Era oribilă dacă stau să mă gândesc şi mai bine, şi nu mi-a plăcut nicio clipă de ea. Erau momente în existenţa noastră bizară, când o găseam interesantă, dar bănuiesc, că de fapt de vină era personalitatea ei.

Se numeşte Mara. Un nume frumos, de personaj de poveste, cu care nu are nimic în comun. Mara, cea din mintea mea, este blondă are părul lung, inelat, este slabă, dulce, fragilă. ştii, genul acela de femeie pe care ţi-e teamă să o strângi prea tare în braţe. Mara, hai să spunem "Mara mea" e brunetă, cu faţa rotundă şi nici măcar nu are părul lung. Este tunsă băieţeşte şi pe sub bluzele largi pe care le poartă....

lost in times...

I think life must be lived... must be breathe through all our pores. we must touch, smell, taste it because this is the only way we can say, when we are old, that we haven't lost anything.

I can't stop myself wondering, then, why are we so afraid of living? we run all our lives for an intense and real love moment but when we find it, we run from it, or we close our hearts cause we are too scared of getting hurt. we are too scared to eat something we are not used to, or to experience something we never lived and we prefer to stay in our small yard we are so used to, just because people expect us to do this, or because we are too afraid of changing what we have and know already.

"I still have time", we say, but we forget how surprising this life... or death.. can be and maybe tomorrow we will be just air, or sand, or water. they say the present is the past all together, because everything we are, comes from our experiences. everything we are and become..

when we start to live in the past through our perfect or imperfect memories, or in the future dreaming how things are going to be, we can say we're dead already. because being so busy with our minds and dreams and memories we miss the moment we have. the smell of a lily on a street corner, the sweet taste of spring in the air. or his/ her smile.

we are now and we have this moment to catch all our life and her small imperfections.

of course we can't just live the moment without planning everything, but we must forget sometimes about what we HAVE to do or what we MUST do, and to live, intense, properly. in beauty and ugliness, in love and hate, in night and day, in heaven and hell.

...all together...

writing in English

I think I must write more in English. Why? Because I don't want to let only the Romanian speakers to have access to my blog. I like to share my thoughts and sensations with people, with all kind of people and I simply adore knowing new cultures, new places, new types of food. tasting the existence..

it is like you'd live more lives...

life is such a beautiful thing because it's soo full of surprises and it doesn't let us all get bored. not too much, at least. so, because it's all about sharing impressions, sensations, feelings and cultures why not writing in English too? and more.... because we are complex and cosmopolit people.