despre Craciun, cu dragoste

Inca un Craciun. Altul si parca acelasi. Pentru ca lucrurile nu se schimba extrem de mult de la un an la altul. Aceeasi inghesuiala in magazine, aceeasi tensiune in familiile care se pregatesc febril pentru o saptamana intreaga de mancat, care in cele din urma ii duce la spital din cauza unei crize de bila.

Aceeasi instalatie de pom care o da in bara la cantat, aceleasi betii ale colindatorilor din noaptea de Ajun, aceeasi isterie a cumparaturilor si aceeasi comercializare, pentru ca la cati bani se scot de Craciun, ma intreb cum de nu a inventat careva pana acum un brad curcubeu.

As mai spune aceleasi depresii ale oamenilor care sunt singuri sau care se simt singuri, a celor care nu au bani sa le cumpere copiilor pom de Craciun si aceleasi emisiuni gretoase la televizor, inventate de producatori care cred ca lacrimogenul ieftin, de prost gust, cliseele asa zis aducatoare de emotie, vor creste, toate, audienta.

Nu e de mirare ca uitam semnificatia acestei sarbatori. Craciunul nostru reflecta intocmai lumea in care traim: superficiala, spoita, care si-a pierdut directia. Nu mai suntem naturali, ne-am tampit, insa Craciunul, in esenta sa aflata la polul opus, are darul de a ne aduce o farama de bucurie si apropierea de oameni. Intoarcerea acasa. Cred ca tocmai aceasta intoarcere spre masa copilariei, mama, tata si spre tot ce ne este drag reprezinta esenta Craciunului.

Oamenii tind sa se piarda prin lume......in gandurile si in problemele lor. Tind sa se indeparteze tocmai de sufletul lor. Craciunul, insa, cu toata caldura, cu magia lui aducatoare de dragoste ne face sa gasim drumul spre casa. Spre cei de care prinsi in existenta noastra complicata, uitam.

Craciunul este momentul iluminarii. A mintii, a sufletului si ne da certitudinea ca nu suntem singuri pe lume. Forta si curajul de a merge mai departe.

...pana la Craciunul urmator...

intr-o seara de relaxare...

azi sunt intr-o dispozitie speciala...

de parca veselia a plecat, departe. simt, insa, un calm ciudat. e ca si cand as fi stat toata ziua in fata unui semineu, cu o cana mare plina cu ciocolata calda, amaruie. imi place gustul acesta. amarui. pentru ca lasa in urme o parere de dulce.
e interesant cum, un strop de ciocolata calda devine amarui la cateva secunde dupa ce a ajuns pe buze. cred ca in felul acesta mintea noastra (sau poate sufletul) alege cea mai frumoasa cale de a scapa de eventuala amareala care uneori ne copleseste.

asa.....o cana mare, inalta, oranj, pe care este pictata o vaca albastra, cu picioare imposibile. plina, insa, cu ciocolata amaruie. fierbinte

in zile (sau seri) din acestea speciale, prefer sa petrec timp de calitate cu mine. imi fac complimente, imi zambesc si parca traiesc, cumva, in afara timpului, fara sa-mi pese de nimic. poate doar de doamnele acelea minunate care au lasat linii feminine, calde, delicate dar atat de importante in palma destinului lumii.

in zile (sau seri) din acestea imi place sa rasucesc cuvinte. sa le intind, sa le contorsionez pana isi pierd sensul, sa mananc turta dulce sau sa beau ceai aromat.
tocmai de aceea, tolanita in cel mai cald colt al casei mele, ascultand-o pe Carla Bruni, ma bucur de o seara frumoasa, relaxanta, ignorand frigul de afara (care imi place pentru ca da adancime caldurii din interioare), astept o sarbatoare pe care o ador: Craciunul

joie de vivre

songs made around the world that give you a GREAT, GREAT mood.

noi suntem romââââni, noi suntem romââni, noi suntem aici pe veci stăpââââni!!!!

este imposibil să locuieşti în România fără ca, mai devreme sau mai târziu, să fii cuprins de un fior ciudat, rece, care face să-ţi încremenească nervul zâmbirii. cu alte cuvinte, când ţi-e lumea mai dragă si crezi ca incep să-ţi tragă şi ţie boii de la bicicletă, hopa se gaseste careva, un deştept sau o deşteaptă, să dea cu secreţiile nazale în fasolea ta, proaspăt...împănată.

acest lucru îl ştim, este cunoscut şi împământenit şi părem să uităm de el într-o singură zi. cea în care ne lovim uşurel pe spate şi ne spunem "La mulţi ani, române!", în care ne umflăm de mândrie piepţii de pui până ne sar cât colo nasturii de la cămaşă şi baierile de la nădragi, ziua în care nu ne mai pasă de nimic, în afară de "vecinii cotropitori" şi când cântăm din toţi rărunchii "Doamne ocroteşte-i pe români!" sau "Treceau batalioane române Carpatii". cred că toată lumea s-a prins că e vorba de singura zi dintre cele 365 sau 366 de alte zile dintr-un an, când suntem mândri că suntem români, adică de 1 Decembrie.

singura problemă este că la noi minunea nu ţine nici măcar 72 de ore cum se întâmpla în lumea strămoşilor noştri creatori de basme, pentru că imediat ce orologiul bate noaptea jumătate şi e 2 decembrie, gata, păruiala o ia de la capăt.

cu toate acestea, chiar dacă spun şi eu că suntem o naţie de ....nici nu ştiu ce, ÎMI PLAC ROMÂNII. cred că suntem unii dintre cei mai haioşi oameni de pe planeta asta. de ce?

pentru că am fost atât de încăpăţânaţi şi de nepăsători cu legile celor mari de la Uniune, încât s-au înclinat în faţa noastră. neînduplecaţii ne-au lăsat să îl tăiem şi pe Ghiţă de Crăciun şi pe Mielu de Paşti, fără să mai fie nevoie de mângăieli asomatoare, prealabile.

numai şi numai la noi există posibilitatea să dai, în timpul unei plimbări prin centru, în ditamai oraşul, peste un cal, care nu se ştie de unde a apărut sau încotro se duce.

numai noi suntem întratât de creativi încât putem fura în stiluri în care nici cu gândul nu gândeşti. ştiu că ăsta nu este un exemplu de bune practici, dar arată tocmai creativitatea nemăsurată a românilor

numai unul de-al nostru ar fi putut evada (ceea ce s-a şi întâmplat) dintr-o închisoare de maximă securitate din Ungaria, lăsându-i pe gardieni cu ochii în soare şi pe tineri cu un fan club

îmi plac românii, pentru că au ştiut să râdă de ceauşescu, de leana lui, de criză şi de toate relele pe care viaţa le-a scos în calea lor, pentru că pot să fie atât de originali încât să-i bage în boală pe toţi străinii şi pentru că Dacia noastră e folosită şi pe post de Tir, şi de tractor şi de 4X4.

îmi plac românii pentru că sunt o sursă inepuizabilă de râs şi pentru că, indiferent pe unde umbă, devin regii gafelor sau ai mişcărilor geniale.

vouă de ce vă plac?

PS. nu vreau sa fac reclamă la retele de telefonie, dar cred că filmul ăsta ne defineşte. la maxim!

cinnamon si alte mistere...

ele sunt fapturile cu suflet adanc de poveste... au strabatut desertul incarcate in cosurile grele de rachita pe spinarile curbate ale camilelor si s-au pierdut in obrazul roscat al soarelui, cand au reusit sa scape, fasii, prin colturile plesnite ale pachetelor.

si ne spun o poveste. despre copaci inalti, nemaivazuti, cu fructe ciudate. despre lumi fierbinti sculptate in nisip. unde viata se gateste in alt fel.

le ador. viata mea ar fi mai saraca si mai searbada fara ele. pentru ca imi aduc in palme un strop din pamantul misterios care le-a plamadit si cate putin din fiecare loc prin care au trecut in drumul lor pana la mine. si tocmai din acest motiv sunt fascinante. pentru ca prin intermediul aromei lor reusesc sa vad lumina zilelor si noptilor altor lumi, reusesc sa patrund in sufletul inchis ermetic al unor culturi care, altfel, nu mi s-ar releva pe de-a intregul niciodata.

si asa ajung pe tarmul Mediteranei, in campiile Anatoliei, in Egipt, in bucatariile Arabiei, la curtea maharajahului sau a sahului. asa uit de universul meu construit din masini, plastic si beton si imi trezesc imaginatia in timp ce imprumut putin din viata care palpita intr-o inima cafenie, verde, roscata, alba sau neagra de condiment.