trebuie sa recunosc: imi place sa mananc. mai precis, imi place sa gatesc cand am pentru cine sa o fac si ori de cate ori ajung pe alte meleaguri tin mortis sa cunosc poporul acela prin intermediul bucatariei traditionale.
sa fim seriosi: e atat de savuros sa patrunzi spiritul altei culturi prin intermediul papilelor gustative...
incepand de azi am toate motivele sa cred ca peste cel putin o saptamana bucataria mea se va innoi cu un vas pentru fondue, cu furculite si cu arzator, cu tot tacamul. hmmm si abia astept sa se incalzeasca vremea ca sa scot sandramalele afara.
mai ramane sa vad pe cine invit la masa.
oamenii isi doresc multe lucruri: bani, case, masini, palate, autostrazi, carti fara greseli, vacante de vis pe luna, daca se poate, centura la Sibiu, amante, amanti. nici nu exista atata imaginatie intr-o minte de om ptr a putea cuprinde toate posibilele dorinte ascunse in inimile celor alaturi de care ne ducem existenta.
iata ce am patit eu. de cateva anotimpuri (cred ca vreo doua) m-am trezit sa constat ca, pe langa toate nebuniile care le trec prin cap, oamenii de 26+ ani, isi doresc libertate. da' nu orice fel de libertate, ci libertate in cuplu.
cum sa nu-i intelegi pe bietii "jumatati" care trebuie sa dea explicatii pentru fiecare secunda traita in lipsa celuilalt? si asa incepe un proces lent, dar sigur, de transformare in cosmar a existentei fostului indragostit, care se consuma incet, intr-o mare de intrebari: unde ai fost? cu cine? de ce ai stat atat de mult in oras? de ce se uita tipa aia la tine, sau tipul? (ca tu nu ai vazut-o niciodata pe cea pe care habar n-aveai ca "o admiri", e alta poveste), de ce dadea ala din sprancene si fel de fel de alte intrebari... de groaza.
tot pe parcursul celor cateva anotimpuri, de fapt mai devreme, am realizat toata otrava dependentei de cuplu si de celalalt, raul pe care il face marea nevoie de a avea control absolut asupra jumatatii de care credem ca depinde fericirea noastra.
si asa constatam cu uimire (culmea), cum persoana de langa noi ajunge sa isi rafineze tehnicile de a minti, de a juca teatru (cum naiba sa mai fi natural cand cineva e mereu cu ochii pe tine?), de a se preface, de a tanji dupa momentele acelea cand el isi era propriul stapan, in libertate.
cu toate acestea, mai exista, insa, oameni, care desi tipa in gura mare ca au nevoie, in cuplu, de bula aceea, numai a lor, care ii ajuta sa respire aer necontaminat, si sa fie ei insisi, nu reusesc sa suporte libertatea, artunci cand li se ofera. ciudat, dar adevarat. pentru ca fie din pricina mostenirii genetice sau culturale, undeva, in subconstientul lor sta pitit gandul ca iubirea presupune gelozie si posesivitate ("daca nu incerci sa ma sufoci, si ma mai trimiti cu baietii la bere, inseamna ca nu ma iubesti") si de aici, pana la transformarea celui mai independent dintre independenti intr-un nesigur posesiv si gelos, nu mai este decat un pas.
azi m-am îndrăgostit pentru a mia oară în viaţa asta, când, după ce am intrat cu totul întâmplător într-un magazin de antichităţi, mi-au căzut ochii pe cel mai ieftin articol de acolo: un vas ceramic, ciudat, cu un gât subţire, scurt, răsucit înspre faţă, esemeni unei lebede decapitate.
un vas cu frunze maronii pe toartă, smălţuit pe jumătate, cu zgrunţurei verzi, aplicaţi parcă puţin neglijent, pe acel pântec rotund, îndulcit de linia sa.
am văzut vasul stând acolo, oropsit, lângă mai multe aparate de fotografiat de o vechime considerabila şi parcă nu-şi găsea locul. în acel moment, văzându-i fâstâceala, parcă îl zăream pe pervazul ferestrei mele.
mă întreb. ce este acel ceva care ne atrage la lucruri? pentru că eu am nevoie să ma îndrăgostesc de fiecare obiect, pe care îl cumpăr. de bluza aceea albă, de cerceii în formă de ace de sigurnaţă aurii, pe care i-am luat în ciuda faptului că urăsc culoarea aurului. probabil că undeva, în adâncul nostru, există un gol pe care numai şi numai vasul cu zgrunţurei îl poate umple.
cineva îmi spunea, odată, că lucrurile ne aleg, ci nu noi pe ele. şi dacă stau bine să ma gândesc, avea dreptate, pentru că azi am zărit în drumul meu mai multe ciudăţenii, care mă pregăteau sufleteşte, poate, pentru vasul ales. un bătrân, foarte...bătrân, cu un ciorchine de strugure în mână, la început de martie, sau omul care căra un acordeon în spate. am mai întâlnit şi starea de voioşie, care nu mi-a dat pace toată ziua...
şi aşa, cu sufletul plin de un sentiment ciudat, de bucurie, i-am găsit vasului despre care nu ştiu nimic, un loc între cactuşii mei înfloriţi deja.
