sâmbătă, 15 mai 2010

deja un obicei

am observat ca mi-am facut un obicei din a posta aici sunetele care mi se infig direct la inima. in ultimul timp mi-am descoperit o noua pasiune. aceea de a porni in cautarea pieselor muzicale de care sa ma indragostesc la prima "vedere".

compozitiile japonezului,
Shigeru Umebayashi sunt comoara dezgropata de curand. si da, m-am indragostit la prima....vedere.








joi, 13 mai 2010

rascruci


viata asta ne scoate in cale mii si mii de intersectii... uneori ratacind pierduti sau pasind indarjiti pe drumul pe care credeam ca il cunoastem prea bine, ne lovim, surprinzator, de o rascruce.

la stanga...la dreapta...?

niciodata nu vom sti care e drumul corect si indiferent de calea pe care alegem sa pasim mai departe, vine un moment, cand ne oprim fulgerati de o presimtire: "oare nu era mai bine in partea cealalta?" poate ca era mai bine. asta nu vom sti niciodata. cert este ca astfel de momente de cumpana survin in clipele grele sau cand noua autostrada sau noul drumeag ne scot in cale un bolovan. atunci cand suntem nefericiti orice alta alternativa pare corecta. si nu de putine ori ne chinuim gandindu-ne ca nu am facut alegerea buna cu ceva timp in urma, in momentele de ragaz din fata intersectiei.
sunt sigura, insa, ca aceleasi dileme le-am fi intalnit si daca am fi apucat in directia opusa.

se spune ca nimic nu este intamplator. nu am fost destul de mult timp de acord cu gandul asta pentru ca niciodata nu mi-a placut sa cred ca exista energii pe care nu le putem controla prin simpla forta a vointei. mortile fulgeratoare, absurde, ale semenilor nostri, care se afla exact in locul "potrivit" pentru a pleca dintre noi, ma fac sa-mi schimb perceptia.

in consecinta, drumul pe care decidem sa pornim, ne va duce spre alt drum, si implicit spre alta intersectie. asa ne indepartam de primul gand care ne-a determinat sa o luam la pas...pentru ca trebuie sa facem fata provocarilor si oamenilor intalniti pe parcurs.
poate ca fiecare dintre noi este programat sa ajunga UNDEVA, intr-un punct pentru care sa fie pregatit. tocmai din acest motiv oamenii rai, nu mai par chiar atat de nepotriviti existentei noastre, asa cum experientele triste ne ofera puterea sa infruntam alte si alte furtuni....mult mai puternice decat credeam vreodata ca am fi in stare sa infruntam.

imi place sa cred nu ca raul e spre bine ci ca raul de care ne lovim ne este necesar. pentru a ne descoperi pe de o parte si pentru a invata sa vedem lucrurile bune, de calitate, pe de alta.
asa ca Blaga avea dreptate cand spunea ca Raiul isi ia lumina tocmai din flacarile Iadului.

marți, 11 mai 2010

bucurie mare si vecini noi


ieri, de cu seara, am observat ca avem vecini noi. doua randunele, pe care le stiu de anul trecut, au inceput sa-si construiasca un cuib mic in holul scurt care da in curte. l-au asezat chiar deasupra unei tevi, ferit fiind de ploaie si vant si deja este pe jumatate gata.


pe randunelele "mele" le stiu de anul trecut, cand se jucau pe la noi prin curte. am presupus atunci ca au deja un cuib in alta parte si veneau doar sa ne viziteze... anul aceasta, insa, s-au gandit sa se mute la noi si parca odata cu ele a intrat si soarele in casa.


e simplu ce am scris, dar simpla si fireasca e si bucuria minunata.

vineri, 7 mai 2010

doar energie

au un nume simplu: Muse. I-am descoperit mai demult dar ii redescopar cu fiecare piesa care imi place.

asta este una dintre ele.

duminică, 2 mai 2010

plus si minus infinit


pesimismul nu a fost punctul meu forte. ciudat, dar niciodata nu am fost foarte departe de el si intreaga mea existenta a pendulat intre partea plina si goala a paharului. am parut mereu o optimista, fara a fi, neaparat una.

mi-a placut si imi place sa cred ca cerul e limita, ca daca ne dorim ceva cu adevarat si facem pasii in sensul in care trebuie, ne crestem sansele sa atingem acel vis. ne lipseste, insa, curajul, pentru ca nu e lucru usor sa gasim alt tel odata ce am reusit sa atingem unul vechi.

cred ca visurile sunt cele care ii fac pe oameni sa mearga inainte, iar pe cei care le pierd, sa se sinucida, pentru ca motorul existentei noastre este intocmai viitorul munte pe care-l avem de cucerit. ca muntele asta e, de fapt, o movila de pamant, nu conteaza.

increderea nestramutata ca oricine poate face orice cu viata lui, atat timp cat intreprinde ceva in sensul acesta, ma face sa par naiva, poate putin nerealista. dar oare nu e mai bine asa? sa aparem nebuni in ochii celorlalti decat sa ne inchidem singuri orizonturile? pentru ca intotdeauna a fost usor (sau foarte greu pentru unii) sa fim conventionali, sa calcam pe drumurile deja batatorite de mii si mii de pasi care au trecut pe acolo inaintea noastra. ce vis urat: sa ne cautam propriile carari pline de balarii.

nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun. sincer, nu stiam nici cand am inceput sa scriu unde vroiam sa ajung, dar ideea e simpla: limita este cea pe care ne-o impunem noi, "ajutati" de societate, de prieteni si de multe alte norme. si tocmai din cauza acestui "ajutor" uitam, de fapt, de unde am plecat, spre ce ne indreptam cand ne-am setat aspiratiile si le vom pierde pentru totdeauna.

poate ca daca ne vom judeca mai putin, daca vom depasi conventionalul si nu ne va pasa de asteptarile celorlalti, vom reusi sa ajungem acolo unde am vrut toata viata sa fim.
si asa ne vom transforma in broscuta aceea din poveste, care a atins varful muntelui (desi toata lumea de la poale spunea ca n-o sa reuseasca niciodata), doar din cauza ca era surda.


PS. cu secole in urma Omenirea visa sa zboare. ce nebunie!