vineri, 28 martie 2008

beautiful day :)


I care a lot about my friends. if some years ago, in my Spring, i could just walk away when a friend wanted to hurt my feelings, i can't do that anymore. through the time passing I've learned how precious is a friend, no matter if there is near you in space, or 1 billion km away, on other planet. a friend is a treasure........the soul and the ear who are ready to be near me, all the time I need it.

i care a lot about my friends.....Romanians or not, the people who share my culture and my ideas, the people who share my cultural tastes, the people who speak my soul's language, I feel honored every time i see the joy in their eyes, the sun shining.....and I hope I'll find many happy moments and spots in my life to share with them, many happy moments in their lives too...

because I write in our native language for my Romanians friends, and because i feel like I want to share my thoughts with the non Romanian's speakers too, i'll write some of my articles , and blog's ideas in English too.

kiss you all, my dear friends.

joi, 27 martie 2008

toti suntem copii mari



expertii au cazut de acord: exista o varsta a copilariei, o varsta a maturitatii, o varsta a dragostei, varsta de aur a umanitatii, varsta varstelor, varsta batranetilor. daca stam sa ne gandim bine, exista o varsta pentru orice, dar pentru absolut orice, chiar si pentru a ne imbata: varsta betiei (dar am o vaga banuiala ca asta nu se refera la alcool)

cel mai mult imi place varsta de copil mare. sa ne intelegem: nu aia de retardat, ci aia de om matur, care nu mai are chef sa fie responsabil. ce bine ar fi ca din cand in cand sa putem sa punem botul, sa ne rasfrangem buza de jos si sa refuzam pur si simplu sa ne mai pese de ceea ce se intampla in jur.

poate ca ar trebui sa sapam adanc si sa scoatem la suprafata, ca pe o comoara, copilul ascuns in noi, copilul minunat care am fost, sa invatam sa revedem lumea cu ochii de atunci. iti amintesti, cititorule, cum te minunai de fiecare rasarit de soare, cum mancai plastilina, fara sa te gandesti ca poate iti creste tensiunea, sau te otravesti, sau ca o sa-ti apara inca o mana pana maine dimineata din cauza asta?

mie imi place sa-mi redescopar copilaria si sa ma comport uneori in asa fel incat sa-i fac pe ceilalti sa creada ca sunt razgaiata sau dusa cu pluta :)))) si ma lupt sa-i conving ca n-am mancat nimic stricat, doar ca, adultul care sunt s-a dus sa faca nani vreo 2 ore.

imi amintesc cu drag de inghetata polar.... aia impachetata ca untul pe care ajungeam sa o sug prin hartie, pentru ca s-o desfac devenea imposibil, si care mi se scurgea pe maini pana la coate. inghetata aia mi-a marcat copilaria si parca o mai simt in zilele toride de vara, lipicioasa pe coate......

uneori imi mai dau jos sandalele cu toc, de om mare, ca sa lipai prin balti cu picioarele goale exact cum faceam in urma cu 20 de ani, cand umblam prin cele mai puturoase ape, unde se scaldau ratele de la tara, fara sa-mi pese de jeg sau microbi. si ce bine e sa te doara in cot de privirile ironice ale trecatorilor.

asa ca aleg sa ma eliberez de responsabilitatea de a fi om matur, cu cap, si ma inclin cu respect in fata lui Picasso care spunea: toata viata am studiat ca sa realizez acum, la sfarsitul ei, ca trebuie sa pictez, de fapt, ca un copil.

luni, 24 martie 2008

pentru cei care cred ca eu nu cred...

....asta e o mare greseala......

aritcolul precedent mi-a atras oarece reprosuri din partea prietenilor, care au rastalmacit vorbele mele intr-un mod uimitor. cum ca pentru mine Dumnezeu nu exista.

poate ca modul meu de a-L vedea se indeparteaza putin de viziunea bisericii asupra Lui, dar ma gandesc ca asa cum habotnicii au dreptul sa CREADA asa cum stiu ei si cum li se potriveste, tot asa, fiecare din noi il regaseste pe Dumnezeu in fiinta sa, in functie de personalitatea, sau de nevoia sa.

noi avem nevoie de Dumnezeu ca sa existam, si e un mare curaj si o mare nebunie sa pleci sa infrunti viata si cele mai aprige furtuni fara sa ai nadejdea ca undeva, cineva vegheaza, fara un semn al crucii care mie mi-a dat liniste de fiecare data.

viziunea mea asupra Domnului urmeaza, insa, alte coordonate. eu nu cred in ideea justitiarului pe care o prezinta biserica: "ai grija ce faci, ca te bate Dumnezeu!" de ce trebuie sa fim buni din frica? de ce nu putem sa incercam sa ne cultivam o superioritate a spiritului bazata pe valori pozitive, precum iubirea, ci nu pe teama iadului?

am ales mereu motivatia pozitiva.......si cred cu tarie ca pe Dumnezeu il regasesc oriunde intalnim frumosul, sau rasul, sau zambetul, sau cea mai mica fapta buna pe care o facem......e suficient sa ajutam un om orb sa treaca strada, pentru ca putem, ca sa ne apropiem de dumnezeu cu inca un miliard de clipe........

dumnezeu e iubire. el este fiecare dimineata cu soare sau cu ploaie, il regasesc in faptura calda a mamei, in sora mea, in tatal meu,in oamenii din jurul meu, in fiecare bucatica de cer albastru sau de nor involburat, in fiecare graunte de nisip, pana sau picatura de ploaie....dumnezeu e in sufletul meu ori de cate ori zambesc, sau plang sau sunt fericita......ori de cate ori mi-e frica. El imi da curaj si putere, si linistea de a-mi continua viata, traind-o cat se poate de frumos....

dumnezeu e si fericirea mea.......de fiecare zi.......

luni sau duminica?


In zilele de luni nici iarba nu creste. si cum ar putea sa creasca dupa ce un weekend intreg s-a chefuit prin carciumi? acum sta linistita si verde pe pamantul ei, motaind la soare sau la umbra unui nor, sau face un dus in ploaie.

cat invidiez plantele......stau la aer, in timp ce noi, amaratii, ne chinuim sa ne muncim mintile, sa facem pe desteptii printr-un birou, intr-o zi de inceput de saptamana.

ar trebui sa primim spor de zi de luni, pentru ca trebuie sa suportam cu foarte multa rabdare mai multe ore de chin.

ar trebui ca soarele si bautura sa fie trecute in fisa postului pentru ziua cea mai hulita de oamenii muncii.....minute intregi pe plajele exotice, piscine pline cu cafea cu frisca......prajituri de ciocolata, lapte cu miere. toate astea ca sa ne ajute sa trecem mai usor peste chinul de luni.

dar de unde atata suparare pe sfanta luni? uite, mie nu-mi place duminica. pentru ca e ziua mesei in familie (o bucurie pentru cei casatoriti, care trebuie sa-si vada socrii si mai frumos soacrele ), pentru ca duminica oamenii au senzatia ca e musai sa se plimbe prin parc, ca exista undeva in constiinta poporului nostru "hainele de duminica". ce ma enerva tata cand imi spunea, pe vremea copilariei, ca trebuie sa pastrez hainele care imi placeau cel mai mult pentru ziua asta sfanta.

nu-mi plac duminicile pentru ca stiu ca urmeaza o noua zi de munca, pentru ca stiu ca o sa ma plictisesc de moarte, pentru ca orasul pare uneori mort, pentru ca n-am voie sa cos, sau sa-mi spal hainele, pentru ca o sa apar a doua zi, lunea, in ziarul din rai ca fiind o oaie.....neascultatoare.

si nu stiu cum ma apuca harnicia si cusutul si gatitul si taiatul si aspiratul tot duminica, spre marea suparare a credinciosilor familiei, care cred ca o sa ard in iad pentru asta......

tocmai de aceea e cazul sa fac o mica rectificare: in zilele de duminica, nici iarba nu creste...

vineri, 21 martie 2008

cum am scapat de purici


azi, pe drumul de la birou spre casa, sora-mea s-a plans: cum se face ca pot scrie de bunicu', de matusi, de parastase si de ea, nu. ea, care este cel mai important personaj al familiei adams, cu o personalitate sclipitoare si interesanta....

asa ca, sa nu supar copilul, o sa va spun cum ne-a scapat de purici.


acum vreo 2 ani si jumatate ne-am mutat la casa, da' nu orice fel de casa, ci una cu o curte plina de matze. tata, mare "iubitor" al matzelor, le-a zburatacit de pe acolo, dar tot a ramas una, care putea candida linistita la miss-ul pisicilor de cartier si care avea o mare pasiune: scarpinatul.


tot aducand animalul in casa, ca sa scoatem energia negativa, sau sa manance oale fierte tari, ne-am pricopsit si noi cu aceasta pasiune, desi, e cam ciudat sa ai apucaturi......zoo :))), spun specialistii.


dupa cateva nopti nedormite in care am vanat turme de animale saltarete, sora-mea se hotaraste: "gata, maine merg la farmacia veterinara si cumpar spray. asa nu se mai poate"

zis si facut. a doua zi, cu un zambet larg pe fata sorelina se prezinta la farmacista:

"spray de pureci, aveti?"

"pentru ce animal?"

"pentru noi, ca ne-am umplut de purici" spune disperata sora-mea.


intelegeti mirarea femeii cand a aflat ca "pacientii"au, de fapt, 2 picioare in stare de functionare si ca au blana epilata, dar eu cred cu tarie ca ar fi fost foarte potrivit sa ne dea vreo 4 bucati de coliere anti turme saritoare, ca sa ne amelioreze noptile. as mai fi optat si pentru niste distonocalm impreuna cu sloganul: ma scarpin toata ziua, dar nu-mi pasa.


oricum......cand am vrut sa omoram musca e tantaro, am dibuit si puricii si cum pisica a plecat in alte tari la sedinte foto pentru concursul de miss, am scapat si de sursa necazurilor noastre.


cu sora-mea, insa.........e alta poveste

joi, 20 martie 2008

grand pa'


cand am vorbit despre parastas, am pomenit de unul dintre cele mai interesante personaje: cel pe care il premiez pentru ideea originala de a transporta mortii cu sarma.....


grand pa' se poate lauda la cei 87 de ani ai sai cu 2 prietene de toata frumusetea, tinerele de 85, respectiv 70 si ceva ani, cu o prostata slabita, cu o cariera de piatra pe la rinichi si cu ceva succese rasunatoare la vanatoare ( de femei).


dar nu astea il reprezinta, ci anii petrecuti in Siberia, povestile repetate la infinit despre razboi si rusi si bocanci prafuiti, despre Corneliu Zelea Codreanu, despre legionari, despre anii comunismului, despre.......femei.


omul asta uimitor a supravietuit, insa, intr-un loc care i-a ucis pe multi, un loc unde scuipatul ingheta inainte sa ajunga pe pamant, unde s-a imbolnavit de tifos, unde oamenii daca nu mureau innebuneau.


omul asta uimitor a luat 4 fete mici in spate cand s-a intors acasa si a plecat de la tara la oras, inainte sa-i ia comunistii pamantul, unde a ridicat cu mainile goale o casa aflata la o rascruce de drumuri, intr-un loc pana atunci blestemat.


omul asta uimitor a invatat rusa si maghiara desi nu a prea fost dus pe la scoli


omul asta a avut curajul sa-si lase viata pe mana unui chirurg tanar, intr-un moment in care nimeni nu l-ar fi operat din cauza inimii lui slabite si a avut nebunia sa renunte la religia lui ortodoxa, ptr cea baptista, doar ca sa fie alaturi de femeia pe care la vremea aia o iubea.


si, sincer, tare mult mi-as dori sa-i seaman, sa am macar o ghilimea din genele lui, pentru ca e un luptator, pentru ca imi trezeste admiratia, pentru ca e singurul bunic care mi-a mai ramas, pentru ca isi merita succesul la femei, pentru ca are tupeul sa lase tot, sa stea de-a curmezisul in fata vietii, pentru toate povestile frumoase pe care ni le spunea in copilarie, pentru ca a avut nebunul curaj sa se indragosteasca la 80 de ani, cand noi ne plangem de dureri de oase, de cap si de crampe la stomac la 20 de ani, pentru ca ar putea fi o inspiratie pentru oricine.


si uite-asa am schimbat fara sa vreau o poveste pe care o doream amuzanta la inceput in.....
dar va las pe voi sa hotarati cum e.... :)

Imperfect

toti suntem viciosi, indiferent daca recunoastem sau ba. nu se schimba cu nimic natura noastra, daca ne mintim numindu-ne viciul pasiune.....

suna mai frumos nu? pasiunea mea sunt tigarile......fumatul imi da o stare minunata de fiinta misterioasa care se ascunde in spatele unei perdele de fum, decat daca am spune: sunt un vicios, put ca naiba din cauza tigarilor, hainele imi miros a statut, la fel si respiratia, am dintii galbeni, s...a...m..d...plus ca ma uit cu mare drag la arsura de tigara din buget, care, parca se tot lateste..


viciul e garantia slabiciunii noastre, el ne face simpatici. cum ar fi sa avem un prieten care nu participa la reuniunile ametite ale gastii pentru ca nu bea, care nu-ti citeste blog-ul pentru ca nu suporta netul, care nu-si cumpara niciodata nimic, cum e sa nu ai pe cine sa certi ca doarme prea mult, ca mananca prea mult, ca bea prea multa cafea, ca fumeaza prea mult, ca........


cred ca am muri de plictiseala langa un astfel de om...


viciul...ne ajuta sa ne exprimam dragostea fata de cei pe care-i iubim, sa le purtam de grija, blagoslovindu-i ca ba asta e prea mult, ca ba aialalta, ba ca ieri a facut-o lata, ca in toate celelalte seri.


cum am fi noi, oamenii, fara slabiciunile astea care ne mananca?.......mai saraci cu o ingrijorare, mai saraci cu o cearta, mai saraci cu cativa prieteni minunati, poate, care au un obicei enervant: fumeaza, sau beau, sau isi cumpara non stop pantofi, sau ne suporta exact asa cum suntem.

viciul e insasi natura noastra, garantia normalitatii, pentru ca lipsa unei "pasiuni" indica deja o stare atipica....

asa ca, imi place ca sunt vicioasa si uneori ma arunc cu voluptate, pana peste cap, in absurdul meu viciu, care ma chinuie, imi ridica intrebari, ma sufoca, ma macina, ma bucura si ma intristeaza totdata. nu cred ca o sa pot renunta vreodata, chiar daca imi doresc, la dependenta mea de.... Oxigen si Apa

miercuri, 19 martie 2008

mi-e o lene de ma doare


cum e cu lipsa de inspiratie? habar n-am, dar de azi dimineata mi-am sucit si stors creirii in cautarea unui subiect pe care sa-l scriu si nimic. asa ca o vorbesc despre lipsa de inspiratie pe care o traim toti.......

mor de plictisealaaaaaaaaaaaaa.......nu am chef de nimic.....nici macar sa ies din starea asta sleita, care e ca o urma de untura uitata pe o cratita. scarboasa adica.....

nu am chef sa stau acasa in pat, nu am chef sa dorm, nu am chef sa beau cafea, sa fumez, sau sa ma las de fumat. da' am avut azi noapte chef sa-mi fac blog-ul mov, poate din cauza ca muream de somn si de plictiseala, mai mult, cu fiecare secunda care se scurgea din noapte.
e scarbos sa fim plictisiti si nu gasesc nici macar stropul de energie ca sa ma enervez din cauza batailor in podea ale mochetarilor. pentru ca de azi ne innoim, avem mocheta frumoasa la birou.

cum as putea gasi inspiratie in vraistea din jur? nici nu stiu si nici n-am chef sa aflu.

poate e primavara care incepe, sau iarna care se sfarseste. poate e toata harababura pe care ne-o aduce in creier mombardamentul cu lucsi (sau luciferi cum spunea matusa mea :D, foarte serioasa si convinsa ca e perfect corect asa), poate sunt hormonii care, cica, nu ne lasa in pace primavara.

nici nu stiu cum am reusit sa scot randurile astea......de unde s-au ivit, dar poate ca un cotlon intunecat al mintii mele nu s-a smochinit de tot si inca mai pulseaza in sinapse....

poate......

sau poate ca filosofia de televiziune e corecta: asteptam toata iarna soarele si cand , in sfarsit vine, nu mai suntem in stare sa ne dam jos din pat. asa ca.....
in seara asta o sa beau un pahar plin ochi cu plictiseala, facandu-mi chef de citit sau pur si simplu de stat, sau poate ca o sa astept echinoctiul de primavara care vine maine in vizita la ora 07: 48 de minute.

vineri, 14 martie 2008

ooops greseala

ok, am gresit in articolul cu inventarul. pentru ca alta solutie nu am, o sa adaug acum corectura.

nu e noi insele, ci noi insine.

scuze, o sa incerc sa fiu mai atenta data viitoare.

joi, 13 martie 2008

azi e inventar



pot spune ca am incercat mai multe pe blogul asta de aproximativ doua luni de cand exista. am scris cu sensibilitate, am incercat sa scriu cu profunzime, am muscat in zilele alea putine cand nu mi-am uitat proteza in pahar, am mai pus ceva acid sfaraitor pe pete, dar am incercat si sa rad de necazurile pe care, de fapt, nu le am.

cum e mai bine sa fiu? profunda? muscatoare? ranjita? oare care e formula magica ce ii face pe oameni sa vina pe blogul tau cu gandul: "hai ma, sa vedem ce i-a mai trecut prin cap de data asta?"
cred cu tarie ca trebuie sa iesim in fata, sa fim originali, ca sa atragem atentia. muc ra if as uircs srevni ed al adaoc al pac (traducere: cum ar fi sa scriu invers, de la coada la cap), un articol intreg, dar cum putem face asta? mai e ceva original pe undeva? ma indoiesc. trebuie sa fii al naibii de creativ, ca nu cumva sa se gaseasca vreunul sa zica: uite, inca o idee furata din te miri ce dictionar de prostii.

asa ca, m-am hotarat: o sa fiu eu insami, sau noi insele, in functie de personalitatea sau de personalitatile care ies la iveala cand ma apuca scrisul. o sa va povestesc si despre familia mea nebuna de legat (in cazul in care va intrebati de pe unde m-am adunat). si despre seful meu si despre pasiunile mele si despre tot ce-mi trece prin mintea, pe care o intind cu placa sa nu ramana creata.
si ptr ca tot e 13, si azi am inventar, imi incretesc buzele si va pup pe toti cei care ati trecut pe aici.
va mai astept cu niste gratare meseriase cu mujdei clasa I.






la parastas :)

trebuie sa recunosc ca imi iubesc familia, si cand spun familie ma refer la sora-mea, mama, tata, veri, matusi, bunici, strabunici, spirite, mate, catai, tot ce misca. chiar imi iubesc familia si ar trebui sa fiu nebuna sa n-o fac. nu exista pe lumea asta sursa mai interesanta de ras si de barfa decat neamurile mele.

daca as privi din afara cred ca as avea senzatia ca am ajuns intr-o menajerie de circ: fiecare cu nebunia lui, fiecare cu pasiunile lui, fiecare cu treaba lui....asta pana la nunta.....sau la parastas....

se ia una bucata bunic, una bucata matusa, de fapt 2, una bucata var, una bucata sotie ceva oameni fara relevanta in povestea noastra, un medic veterinar, eu si sora-mea. toti in jurul unei mese mari.
toate bune si frumoase pana cand o aud pe una dintre matusi ca intreaba medicul. "Domn' doctor, stiti, ma doare pe aici, pe dincolo, ce credeti ca am?" ii dau un cot si ii soptesc "e veterinar, daaah", dar ce, credeti ca i-a pasat? de ce i-ar pasa? veterinarul tot doctor e, nu? ce conteaza ca pe tipa pe care o trateaza o cheama Joiana si e de fapt o vaca......ce, ea nu e fiinta?
si uite-asa incepe domn' doctor cu sfaturile.

si daca tot vorbeam de mate si de dureri de sale, bunicul, care pana atunci a asculat linistit povestea simte ca trebuie sa intervina: "pai da, ca eu in lagar, ii legam pe morti cu o sarma de gat si ii trageam dupa mine pana la groapa"

dar ce legatura are veterinarul cu oamenii, cu matusa-mea, sau sarma cu mortul? pai are, ca daca ma ducea si pe mine barza undeva in groenlanda nu aveam onoarea sa particip la asa ceva....in concluzie, nu e nici o legatura, doar ceva gene venite din mosi stramosi comuni cu care ne laudam toti.

dupa ce ni s-a adus mancarea si m-am bucurat sa o sa avem gura ocupata, o aud pe cealalta matusa ca spune rosie in obraji. "vinul dupa bere e placere", nu ca n-ar fi, dar....pe femeia aia n-am vazut-o cu paharul in mana niciodata.

partea dura e ca toti sunt sange din sangele meu ceea ce e de speriat. daca nu mostenesc cumva cealalta jumatate a familiei, care pare un pic mai putin sucheata, o sa ma rog sa nu incep sa vorbesc prostii la parastasele ce vor urma, in vecii vecilor, amin.

luni, 10 martie 2008

o oglinda.......


O cunosc de cand ma stiu….a purtat-o in ochii sai albastri mama in momentul nasterii mele, luciul apei, lacurile din cer……e in cioburile de sticla colorata de pe strazi, parca-i zaresc un colt in sufletul iubitului si scoate ochiul ei transparent in metalele frumos lustruite.

Oglinda…..prietena mea….ma ajuta sa-mi amintesc cine sunt, ca sa nu uit cumva ce culoare are irisul din ochii mei, buzele, parul……

Oglinda….dusmanul meu….ma obliga sa nu uit ca nu sunt nemuritoare, un fir de par alb…..trecerea timpului…..

daca o privesc ca sa ma bucur devin ca prin vraja cea mai frumoasa fata din lume….cu trup de trestie moale……daca o privesc sa ma intristez, imi pare ca am albit peste noapte, ca mi s-au uscat pleoapele si parca o paloare mi s-a asezat pe tample.

Oglinda este exact ceea ce vrem noi sa fie….prietena noastra intelegatoare, starea de spirit buna, dar si incruntarea si furia fiecarui kilogram in plus sau valul uitat pe suflet…

…..asa, in oglinda,sunt ingropate bucuriile si tristetile noastre….de fiecare dimineata…

bucuria de a fi amnezic


Un prieten mi-a spus de curand: e mai bine sa ai o memorie proasta, decat o constiinta rea si ma intreb: e chiar asa de rau sa ai o memorie cu probleme?

nu cu mult timp in urma stiam tot ce cuprindea o discutie, mai ales cu oamenii de care imi pasa. imi aminteam usoara incruntare a sprancenelor, glasul poate putin mai ridicat, pozitia corpului, tot ce spunea. Memoram totul ca o sugativa pentru ca mai tarziu, in momentele de "tihna" sa ma chinui cu noi si noi rumegari ale problemei.....

si asa ma transformam intr-un cosmar la fiecare cearta, un cosmar cu memorie fabuloasa.

asta pana in momentul in care am realizat ca nu eram cosmarul celorlalti. persoana pe care de fapt o chinuiam eram chiar eu, cu cele o mie si una de reluari, fiecare dintre ele incarcata de si mai mult dramatism.

si uite-asa m-am hotarat sa devin amnezica...si odata cu pierderea memoriei mi-am recapatat bucuria. e minunat sa nu stii despre ce s-a discutat la ultima cearta, sa uiti cuvintele care iti fac rau si surprinzator nu mai sunt eu cea care spune: "de ce ai spus ca.......?"

nici nu ma gandesc la o doza de lecitina, la ulei de peste, doctorii si alte remedii, memoria mea e perfecta asa, mai ales ca uneori risc sa o pierd de tot.....:D