se numeste rutina

ora 7

ceasul suna desteptarea cu acelasi tarait enervant care te face sa iti doresti sa-l arunci de pereti. te gandesti ca ar trebui sa schimbi melodia alarmei, dar nu ai chef acum...o sa faci manevra asta diseara, cand setezi din nou ceasul sa te trezeasca...

casti obosit, plictisit, enervat, toate la un loc si mergi la baie

spalat, pieptanat, aranjat, mancat, imbracat (nu neaparat in aceasta ordine)

fuga la serviciu in timp ce te prefaci ca ai chef de asta, ca job-ul tau e viata ta, ca sunt momente cand el te tine in priza

la serviciu aceeasi poveste de ieri, de saptamana trecuta, de anul trecut....aceleasi lucruri care si-au pierdut de mult noutatea si stralucirea

...nu mai simti nimic...

...parca nu mai vrei nimic...

si stai pierdut in fata calculatorului, cu gandurile alergand aiurea, pe dealurile verzi, alaturi de mustangi

...neimblanzite...neinfierate de niciun sef, de nicio datorie...

dar vine ora pranzului si parca ti-e foame

acelasi loc de luat masa, acelasi meniu (nimeni nu mai diversifica nimic), acelasi farfurii si servetelele poarta cu mandrie tot rosul de anul trecut

dar nu-ti pasa pentru ca asta inseamna sa fi un om cu responsabilitati, care se bucura de o oarecare stabilitate

totul in jur e cunoscut, pana si mirosul parfumului pe care il poarta femeile, obisnuitele locului

...de ani de zile...

pana si plictiseala ti-e familiara si eternul "n-am chef de nimic" si depresia inerenta

totul e normal, asemeni serilor (aceleasi seri) petrecute in fata televizorului sau cu o carte recomandata de un prieten...

aceeasi nevasta si branza e la fel, indiferent ca are mucegai, ca e scumpa sau ca e luata din naiba stie ce piata

se numeste rutina

si este sarpele pe care il crestem la san cu dragoste, voluptate si...teama. este lipitoarea care ne lasa fara energie si care incet, incet ne ucide, privandu-ne de forta minunata a creatiei de orice fel: fie si de puterea de a inventa un nou sandwitch.

si ne multumim sa mancam painea fada cu salam si unt, aceeasi apa minerala, acelasi picior, incaltat primul.

preferam baltoaca verde, plina de matasea broastei in care ne porcim mintindu-ne ca ne e bine, ca desi pute, ne apartine si ne uitam cu jind peste umar la raul repede de munte care miroase atat de bine. de departe.

vai, dar cine are tupeul sa se aventureze intr-acolo? daca pielea se usuca pe drum de la prea mult soare? daca ocupa altcineva baltoaca, un animal mai mare si mai puternic, daca se ascunde ceva fioros in raul ala...pentru ca daca e prea frumos, cu siguranta nu e adevarat.

si uite-asa cu mii de intrebari in cap setam alarma la ora 7, pentru a ne trezi enervati cu aceeasi melodie si purcedem vanjosi spre aceeasi viata traita pe jumatate, intorcandu-ne de pe o parte pe alta in balta noastra prea putin incapatoare, visand la mustangi albi

uitand treptat drumul spre raul curat ce ne duce spre mare...