o bucatica din ce-am mai scris

"Azi m-a izbit realitatea. A fost asemeni unei rafale de vânt îngheţat care te plesneşte peste faţă de atâtea şi-atâtea ori, într-o iarnă. M-am trezit de dimineaţă, m-am uitat la tine, cea care parcă zăceai lângă mine, revărsată în pat şi m-a lovit: NU TE MAI IUBESC! M-am săturat să deschid în fiecare zi ochii şi să văd imaginea ta. Ai spune că un geniu rău mă urmăreşte, apoi, toată ziua. Nici nu mai pot mânca, parcă, de atâta silă. Aşa că, te rog să-ţi iei catrafusele si să pleci! La maică-ta, la o prietenă, la amantul pe care ştiu că l-ai avut, sub un pod, oriunde! Chiar nu-mi pasă. Vreau doar să dispari din viaţa mea!"

După ce am scris scrisoarea am rămas cu cărbunele cu care măzgălisem foaia, în mână, privind pierdut urmele de funingine de pe hârtie. Probabil că mi-am murdărit cumva muchia palmei... Nu mai conta, însă nimic.

Am cunoscut-o acum zece ani, la coadă la aprozar. Da, ştiu, ciudat loc pentru o primă întâlnire! A înţepat-o o albină şi pentru că mi s-a făcut milă de ea, m-am oferit să o scot la un suc cu gheaţă sau la o cafea fierbinte. Avea ochii mici albaştri, cumva ascuţiţi, care îi confereau o privire piezişă şi nu era deloc frumoasă. Pot spune că era urâtă de-a binelea, cu aerul acela de şcolăriţă speriată de profa de mate, care a scos-o la tablă. Era oribilă dacă stau să mă gândesc şi mai bine, şi nu mi-a plăcut nicio clipă de ea. Erau momente în existenţa noastră bizară, când o găseam interesantă, dar bănuiesc, că de fapt de vină era personalitatea ei.

Se numeşte Mara. Un nume frumos, de personaj de poveste, cu care nu are nimic în comun. Mara, cea din mintea mea, este blondă are părul lung, inelat, este slabă, dulce, fragilă. ştii, genul acela de femeie pe care ţi-e teamă să o strângi prea tare în braţe. Mara, hai să spunem "Mara mea" e brunetă, cu faţa rotundă şi nici măcar nu are părul lung. Este tunsă băieţeşte şi pe sub bluzele largi pe care le poartă....