din basmele romanilor - soferii de autobuz

habar n-am pe ce criterii isi alege tursib-ul soferii, dar banuiesc ca ei trebuie sa scoata un punctaj cat mai mic la testele care masoara IQ-ul sau controlul asupra furiei (desi sunt convinsa ca nu exista astfel de teste). ii iau asa: care e mai taran si pare mai nebun, e perfect!

"urgia sofereasca" s-a petrecut cu ceva timp in urma, cu cativa ani buni, mai precis, dar a reprezentat principalul motiv pentru care am cam renuntat la transportul in comun. mai bine merg cu peugeosul decat sa risc sa cred despre toti soferii ca "e prosti rau".

de cate ori nu vi s-a intamplat sa vedeti cum inchid usile exact in fata unui amarat care si-a rupt picioarele fugind sa prinda "cursa", dar eh, cu regele soselelor nu te poti pune. noi muritorii de rand cu siguranta nu o sa avem degetul format din nastere in asa fel incat sa se muleze perfect pe butonul de inchis usa de la autobuz.

si mai ales care dintre noi, cei nealesi, se poate lauda ca are creierul in degetul ala?

m-am convins ca tagma asta e una mai speciala cu mai bine de trei ani in urma cand un sofer nu m-a lasat sa-mi mananc chips-urile in autobuzul "lui", pentru ca a hotarat ca daca el era nefericit, toata lumea trebuie sa fie la fel. dupa ce m-a amenintat cu amenda, iar eu m-am incapatanat sa mananc (doar nu mi-am intins brisca, ziarul si mamaliga pe jos) a oprit autobuzul plin de oameni ca sa vina la mine, sa-mi dea o "lectie", sa nu mai fac alta data mizerie (pe care numai el o vedea).

nu mai spun cat de rosu de furie era, cat de tare m-am speriat, pentru ca ma vedeam deja victima blestemelor si a bataii"degetului apasator de buton", dar slava domnului, am scapat teafara, si si cu chips-urile intregi.

m-a "salvat" decizia mea de a merge pe jos...

oricum ar fi fost, nenea soferu' m-a convins ca nu am ce cauta in autobuz, mai ales cu talentul meu, special, de a enerva omul...

nu vreau bani!

nu, nu, nu si nu! nu vreau sa fac bani cu blog-ul! am auzit ca sunt oameni care ajung intr-un anumit moment al vietii lor, de bloggeri, in care se intreaba: "ce mama supararii sa fac ca sa-mi cresc venitul?" si poc, se aprinde becul. Blogul, tata, blogul! el poate deveni o sursa de venit, mai ales cand minunea ta de cap, care debiteaza fel si fel de idei nebunesti de care n-a mai auzit nimeni, aduce t'spe mii de vizitatori pe pagina.

dar eu, una, refuz sa ma gandesc la asta!

la intrebarea care ii rasare oricui in minte in momentul acesta, raspund: daca mi-ar da prin minte sa imi rotunjesc veniturile prin pagina asta, blog-ul meu s-ar comercializa, iar eu as inceta, atunci, sa mai fiu EU. as alerga desculta si despletita prin internet, innebunita sa fac "rost" de inca si inca o idee. nastrusnica. ce mi-ar putea mari traficul.

si m-as pierde undeva intre cuvinte si dorinta de a face bani...

si pagina asta ar ramane fara valoare, pentru ca as inceta sa mai scriu pentru suflet si pentru momentele in care simt ca am ceva de spus. as scrie pentru a-l ingrasa pe ala micu', rosu din poseta, portofelul meu...

si ce mi-ar mai pasa atunci de impresia pe care o las, de gandurile pe care le-ar putea avea oamenii care imi trec pragul...nu...as fi asemeni unei fabrici care ar produce in serie bibelouri sau pesti de pus pe televizor. si as uita valoarea pictatului manual....cu tot cu greselile inerente....

si mai cred ca, decat sa-mi pun blog-ul chezas castigului, mai bine m-as apuca de impletit carpete cu Rapirea din Serai.

din teama de divort

de cateva zile blogului meu ii este dor de mine, pentru ca l-am cam ignorat. mi-a trimis azi un mail ca sa-mi spuna ca daca nu o sa postez nimic nou, o sa "bage" divort. si cum nu ma pot lipsi de prezenta lui diafana, binefacatoare, promit ca o sa-mi fac timp sa-i acord atentia de care are nevoie.

dar de ce avem nevoie de atentie? poate din teama devoratoare de singuratate. frica asta ne lasa fara vlaga, ne omoara cu zile, pentru ca am observat ca suferim ingrozitor cand suntem ignorati. noi suntem unici. noi...ba nu, eu sunt cea care are si ochi albastri e si blonda, stie sa cante si sa si danseze pe deasupra. cum as putea trece, eu, cea minunata, neobservata?

cred ca ne acordam uneori mult prea multa importanta, si de aici tot stresul vietii. poate daca am invata sa radem mai mult, sa fim mai relaxati, sa glumim cu noi insine, fumand plictiseala in fiecare zi, ca pe un drog, vom fi mai interesanti...sau mai interesati de lumea inconjuratoare...

da, dar ce ar putea fi chiar asa de interesant la lumea inconjuratoare? fiecare zi traita alaturi de persoana din oglinda as spune.

am facut-o si pe asta

pentru ca nu am fost fata cuminte data trecuta, prin toamna (cand a avut loc intalnirea bloggerilor) si nu m-am dus si pentru ca nu am vrut sa fiu neam prost, de data asta n-am ratat intalnirea.

chiar daca (sa-mi fie rusine) am ajuns cu intarziere.....

am mers acolo, nu am discutat, pentru ca dupa o ora, cand am ajuns eu deja isi terminasera discutiile despre....tweeter, parca? (habar n-am ce-o fi, dar banuiesc ca ceva interesant daca toata lumea pare asa entuziasmata de el...sau ea?)

a fost interesant sa ii vad pe oamenii din spatele paginilor si mi-a parut rau ca s-a spart gasca asa repede. dar, nah, am intarziat eu......

pentru ca am inteles ca a fost intalnirea bloggerilor si ca trebuia sa discutam de blogging, de fenomenul asta si de cum se pot face bani cu pagina, adica trebuia sa fim seriosi si cuminti, propun o intalnire care sa aiba un alt scop.

o intalnire a bloggerilor care nu discuta despre blog, pentru ca tare mi-ar placea sa-i cunosc pe oamenii din spatele acestei indeletniciri.

eh? buna ideea?

o aripa...

in trecut visam ca zbor.......

si aproape in fiecare noapte ma asezam pe acoperisurile caselor si imi agatam calcaiele in scocurile subrede cand ma dezechilibram. era atat de bine sa stiu ca atunci cand o umbra se tara dupa mine era suficient sa-mi agit mainile si sa ma ridic.......sus......in cer......

imi imaginam ca sunt un porumbel ceva mai mare care si-a uitat penele la garderoba de la teatru...

cica de vina ar fi fost pasiunea mea pentru dans, care nu-mi da pace nici azi, cand am uitat sa zbor in vis.
ma intreb, insa, ce ma opreste...poate prea multa realitate, poate faptul ca m-am indepartat de copilarie, sau de miscarea bratelor.

azi nu mai zbor...visul s-a rupt si mi-am pierdut aripile undeva pe drum, fiind prea preocupata sa-mi construiesc si sa-mi intretin realitatea proprietate personala.

si asa cum somnul meu a uitat sa zboare, o parte din mine pleaca in fiecare zi in cautarea aripilor....

la "pescuit"

ca un om catalogat de societate drept "single", care a trecut usor de "prima tinerete"(sic!) ma gandesc la locurile propice "agatatului". pentru ca s-au dus zilele alea in care cainii umblau bine, merci, cu jumatatile noastre in coada, trebuie sa urmam exemplul destoinic al inaintasilor si sa purcedem la vanatoare de carne vie.

la vanatoare, la vanatoare, da' pe unde? ca la noi nu e nici jungla amazoniana, ne-am pierdut si blana aia pe care o mai aveam, iar de minti si de instincte, nici nu mai poate fi vorba.

cred ca atunci cand te hotarasti sa iti achizitionezi o noua "toarta", "remorca", "gagica/gagiu" conteaza prada. daca vrei ca jumatatea ta sa-si poarte neuronii echipati cu fusta scurta, sau cu tricou mulat, mergi la discoteca. adica la club. acolo ai sanse, e drept, sa intalnesti si oameni interesanti care n-au avut altceva mai bun de facut fix in seara aia, dar in general poporul care frecventeaza cluburile e de alt gen. fetite dragute, plecate la agatat de neni cu conturi care n-au trecut prin nicio dieta, dar si de baieti care "crede" ca "poate" sa aiba pe oricine daca au cheile de la casa "imbogatite" cu un breloc ferrari de jucarie.

daca vrei un om (sau o oama) de casa, te imbraci elegant (cum am vazut ca fac unii) si fugi la supermaket sau la mall. in acest caz, avantajul este ca poti sa mai vezi ce mananca omul, daca gateste, daca se spala, toate astea cu minimul efort al unei ocheade in cosul de cumparaturi. si colac peste pupaza, iti mai scapa si pungile in fata lui/ei, aluneci si faci fel de fel de "nefacute", din greseala, bineinteles.


cand pretentiile sunt mai mari decat o cina gatita de cel ales, acasa, sau de nopti pierdute prin cluburi si vrei un intelectual, lasi la o parte iesirile cu prietenii in oras si te apuci sa frecventezi teatrele sau concertele de la filarmonica. pe acolo, chiar daca snobismul se plimba linistit, ai mai multe sanse sa "dai" peste cineva cu creierul aflat la locul in care trebuie.


ah si ar mai fi ceva: mana destinului, sau, ca sa folosesc alte cuvinte, sa-l astepti pe acela care (tot asa, zic unii) sta linistit in coltul lui, cuminte pana cand providenta o sa-l arunce intamplator in fata ta, din cer.


pe ce mizez eu? o sa merg pe mana intamplarii, pentru ca, la cate "curiosenii" imi sar in cale, nu ma mir daca o sa ma impiedic intr-o buna zi de varianta mea masculina. mai pot spera, doar, ca nu o sa-l intalnesc pe la 80 de ani, printr-un spital, dupa ce amandoi am avut o criza de fiere.