viata altcuiva...

M-am gandit de multe ori: ce bine e sa poti fi altcineva. Vine un moment, sau mai multe, in viata fiecaruia dintre noi, cand ne dorim sa traim existenta altcuiva, sau sa ne intrebam……oare cum ar fi fost daca….

Oare cum ar fi fost sau cine as fi fost daca m-as fi nascut in scotia de exemplu, sau in italia, oare cine as fi fost sau cum as fi fost daca m-as fi nascut intr-un palat sau intr-un bordei, sau daca as fi fost barbat……..

Acelasi spirit in alt décor, acelasi suflet in alta casa…in alta cultura….

De aceea e minunat sa fi actor. Pe scena sau pe platou actorul are posibilitatea de a fi altcineva, de a trai mii si mii de existente paralele. E ca si cum in sufletul si trupul unui singur om si-ar face casa sute de inimi.

Inima unui print…….inima unei menajere……inima unui ucigas in serie..

ma intreb, insa, daca nu cumva fiecare personaj isi lasa un semn subtire pe personalitatea actorului, un fir rosu care se impleteste cu alte fire rosii, marcand destinul omului. Pentru a putea interpreta un personaj, actorul trebuie sa se identifice cu el, sa imprumute ceva din sufletul sau, sa primeasca din spiritul caracterului……..si nu se pierde cu fiecare rol cate putin?

Asa devine un strop ucigas….un strop print….un strop cersetor…un strop nebun…..

Cred ca actorii sunt singurii care pot trai inmiit, si care pot muri de sute de ori intr-o singura viata….

fragment........

e o caldura infernala....

dinu sta pe o banca de sare de la malul marii si urmareste pescarusii ciugulind coji de scoici. miroase puternic a maro ars, a nisip incins si marea are gust de peste fript...

soarele sta agatat pe bolta ca un decapitat si parca a uitat sa apuna...

la umbra lui pamantul se coace - un pepene galben imens pus la rotisor. pe alocuri pepenele crapa scuipand afara seminte negre - roiuri...roiuri de furnici...

zeama? a murit secata de banca de sare care nu mai poate de sete; de atata caldura simte cum i se preling pe picioarele albe cristale lichide...

dinu viseaza si briza adie indeajuns de tare incat sa-l incarce cu o sumedenie de mici paralelipipede sarate....aude un zgomot in spate si tresare intorcandu-se: cinci capre albe il privesc cu ochi de boabe de vin.

- cinci capre perfect albe? ce naiba, soarele asta a decolorat pana si animalele?

una dintre capre se apropie incetisor si incepe sa linga cu pofta sarea care parca ii creste din haine

- piei aratare! striga dinu, cred ca am stat prea mult la soare si mi s-au clocit creierii....am inceput sa am vedenii...

(...totusi caprele nu sunt inchipuiri...)

de nicaieri se porneste vantul...un fir gros agitat de...NIMENI...se rasuceste insurubat in parul tanarului...caldura se topeste in galben moale...iar culoarea...culoarea se scurge pe panza din cauza apei (...data viitoare o sa folosesc culori in ulei...)

caprele dorm sforaind cu alge uscate agatate in lana iar dinu casca urechile...le este sete de sunet...

nu se aude insa nimic....vantul bate ocru fara murmur......

-VA URMA-

marunt

Ma gandesc la lucrurile mititele din viata noastra….ne traim clipele inconjurati de minunatii si nici macar nu ne dam seama. Visam la cai verzi pe pereti, mareti insa.

Caii….nu peretii….pentru ca nici doua caramizi nu putem lipi fara sa stricam milioane de alte lucruri marunte

Daca maruntisurile ar avea un dumnezeu (parca exista si o carte, nu? Dumnezeul lucrurilor marunte) cu siguranta divitatea aceea ar fi trecuta cu vederea, ptr ca noi, oamenii, in maretia noastra visam pereti cu cai mari verzi lipiti de ei si nu ne aplecam sa contemplam nervurile aripilor unui fluture….sau interiorul nostru….

Pentru ca vrem, nu vrem si noi suntem un lucru marunt. Pierduti, asfixiati in existenta noastra meschina, nici macar nu ne dam seama ca lumea asta continua sa existe si dupa ce disparem…….am fi mai putin cu o respiratie…si o usurare pentru pamantul care intr-o buna zi n-o sa ne mai suporte pasii…

Istoria cuprinde milioane si milioane de carti pe care, insa, nu le mai citeste nimeni….pagini galbene care isi vor uita in timp intelepciunea si literele.

Uite ca pana si vechimea cuvintelor se sfarama in fata maruntei noastre minti…

greutatea cuvintelor

Je t’aime, jeg elsker dig, ich liebe dich, I love you, ti amo, szeretlek, te quiero……………te….te….te….te… IUBESC.

Exista atatea moduri de a exprima ceea ce simtim, dar nici un cuvant rostit in alta limba, oricat de bine am stapani-o, nu are greutatea cuvantului din limba natala.
Luam spre exemplu engleza. Ok! Auzim toata ziua la filme injuraturi in engleza. daca ne spune cineva un cuvant precum SH.T stim foarte bine ce reprezinta, doar ca nu ne zgarie mintea, creierii, timpanele, urechile si toti nervii asa cum o face corespondentul lui in romana.
De ce?
Pentru ca limba asta, a noastra, ne reprezinta…prin rotunjimea moale a vocalelor, prin suieratul ascutit, intepator al lui tz (nu am un T veritabil aici, asa ca m-am descurcat cum am putut) revenim acasa de fiecare data, oriunde ne-am afla. Parcurgem intr-o secunda toate oceanele, muntii, tarile si oamenii care ne despart de locul in care am incoltit.

Nici ura, nici bucuria din alta limba nu ne misca: I am happy! So what? I don’t really care about that, because English actually can’t express what I would like to say about everything it comes into my head, and mind and soul……….my Romanian soul plange….si ori de cate ori sunt pleacata de acasa, undeva departe MI-E DOR de cuvintele mele care ma exprima atat de bine pentru ca, oriunde as fugi, oricat de mult m-as ascunde, oricat mi-as renega originea, oricate cuvinte noi si straine as invata (care practic nici macar nu-mi apartin) STIU ca sunt romanca……cu limba mea cu tot…

un cuvant...

Nu cred sa existe in lume material mai greu si mai usor decat cuvantul… litere inventate de minti uitate de mii de ani se transforma in coca moale si incet, cu rabdare, se supun formei buzelor de pe care isi iau zborul.

Parca si vad cuvintele cum stau la coada pe buzele noastre, asteptand rabdatoare sa-si intinda aripile.

Asa cum apa are incrustat in memorie dorul formei in care va fi pusa mulandu-se cu dragoste pe peretii vasului, tot asa cuvantul ia forma sufletului care il rosteste…..el numeste tot ce ne inconjoara, insasi personalitatea fiecarui om e tributara numelui……cuvantului care o descrie…

Fiind cel mai maleabil material, e usor ca din cuvant sa confectionezi sageti cu care sa impungi inimile dusmanilor, si cu care sa faci lacrimile sa se teasa…..e usor ca din cuvant sa re-dai forma genelor lungi de la ochii iubitei, sa creezi un mecanism care sa faca inima sa bata mai tare……e usor sa faci din el haturi cu care sa-I strunesti pe ceilalti, sa le arati calea….sau sa-I faci sa-si piarda capul intr-o betie mai adanca si mai periculoasa decat cel mai tare alcool.

….si uite-asa….cu rabdare…slefuitorul cuvantului devine fara prea mult zgomot, stapanul lumii...

esenta

felinar japonez
infasoara luminos
pe o panza de zahar

un teatru al umbrelor

de ce m-as indragosti de rubens

poate o sa par putin ipocrita deschizand acest subiect, pentru ca sunt slaba si ma laud cu kilogramele din liceu, dar vorbesc in deplina cunostinta de cauza, pentru ca am experimentat si forma gelatinoasa a trupului.

pe langa multele dezavantaje ale grasimii exista si un avantaj: acela de a manca.

cand esti un senzual si vezi mancarea ca pe o lume de posibilitati nesfarsite, ca pe milioane de combinatii, gatitul ca pe cea mai desavarsita arta, este greu sa te multumesti cu firmiturile meselor copioase de odinioara.

imi spun ca sunt fericita cand ma privesc in oglinda, dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la cat de si mai fericita m-ar face sa ma simt o tona de inghetata la miezul noptii sau cea mai mare ciocolata din lume.

si daca societatea asta n-ar fi contruita dupa legile frumosului bat ci dupa liniile lui Rubens, oamenii s-ar sinucide mai putin....

un zeu...

Am invatat sa-i respectam pe zei, indiferent de materialul din care sunt confectionati…

Cel mai infricosator ramane, insa, dumnezeul focului…..entitate uitata in spiritul fiecarui lucru, care nu are nevoie decat de o scanteie pentru a reveni la viata si pentru a-si devora trupul…fie ca e din lemn, din ceara, din carton….

Focul e prezent in fiecare molecula, in tot ce arde, in fiecare atom, in noi… corpul nostru e invelisul focului si il gazduim cu indulgenta, asa cum mamele isi poarta in pantece copiii nenascuti. Poate ca toata pasiunea e de fapt mistuirea zeului rosu care ne arde pe interior in dorinta lui disperata de a iesi in lume…

Si pentru ca nu putem scapa de el, oricat am incerca, topim asfaltul vara cu talpile, incalzim pamantul, ne sfasiem inima cu iubiri neimpartasite, vedem rosu si ne sarutam cu pasiune pana ne insangeram buzele….

o ciocolata

Textura fina de catifea neagra…ma imbat cu parfumul ei dulceag imbibat de vechi si de fructe uscate……O privesc lung si parca imi lasa o dara pe degetul aratator…….e calda emanand erotism vechi..

Sange de smoala sau albul pur al rasariturilor de la polul nord…le simt in carnea ei moale si parca e dulce….

Nu conteaza de unde a aparut in bucatarie

Culcata in palma uita de ce a venit pe lume si se inmoaie pierduta in asteptarea sarutului meu

bruckner

Mi s-a pus intrebarea: ce iti place la pascal bruckner?

Oare dupa ce criterii ne alegem autorii si cartile lor sau filmele sau prajiturile? Trebuie sa existe in acele prajituri un ingredient magic capabil sa ne faca sa tresarim, sa ne puna pe ganduri, un bob de farmec care ne indeamna sa gustam totul inca o data si inca o data….

Ingredientul lui pascal – nu o sa se supere daca ii spun pascal – este cuplul. Nu asta cautam mereu? Aripa lipsa, omul langa care sa invatam sa ne ridicam deasupra noastra si a vietii noastre pierdute alaturi de o piatra care ne e legata de picior – existenta noastra…
Cuplul e contorsionat, e sfasiat de obsesiile si de egoismul fiecaruia dintre participantii banchetului in doi. Obsesii intunecate si patimase….

Imi place pascal pentru ca nu se teme sa fie pervers……..si asta inseamna ca da glas gandurilor ascunse in adancul meu…

Da ce, eu sunt perversa???????????

Nu pot fi perversa……….e vorba de altcineva…de alti ochi si de alt suflet care il devoreaza pe pascal bruckner.

Lhasa de Sela

http://www.youtube.com/watch?v=oCg_yoUXMbE

Femeia

Cine sa mai inteleaga femeile? Se supara din toate nimicurile, plang in restaurant, la telenovele, plang de suparare, de bucurie, cand vad copii bucalati sau cand sunt obosite. Cand ti-e lumea mai draga, pac, cerul se pravaleste in capul tau sub forma a mii si zeci de mii de lacrimi.

Oh, si daca ar fi numai asta…pe langa lacrimi femeile isi fac loc in viata umanitatii cu vorbele. Bla, bla, bla incoace, bla, bla bla, incolo, bla, bla, bla ca n-ai dus gunoiul, bla, bla ca, ce stai asa mult cu baietii la bere? Da de fapt de ce vrei sa mergi la bere? Noi suntem un cuplu. Ori mergem impreuna, ori nu mai mergi deloc. Asa ai jurat in fata altarului: PANA CAND MOARTEA NE VA DESPARTI.

….si te uiti in oglinda, si mai vezi inca un fir alb, pe langa alea 20 aparute in ultimele zile….

era sa uit capriciile: se supara ca le dai prea multa atentie, apoi se supara ca nu le dai deloc, iti spun sa pleci si cand le asculti, s-a zis cu tine. Ar fi trebuit sa ramai, nu sa o lasi acolo ca pe un caine, suparata….

Ce e de facut?

Femeile nu sunt complicate deloc…….ele cuprind in carnea lor toata frumusetea si profunzimea pamantului….salbatice si dulci, cu toane sau calde ele sunt ingredientul magic menit sa dea lumina existentei lumii. In numele lor s-au pornit razboaie, s-au cantat ode, s-au inventat cuvinte noi, poetii s-au sinucis, au inviat, sau s-au ascuns in paduri. In numele lor s-au rasturnat legi si lumea intreaga a luat-o de la capat…sau razna…

Dar trebuie EA cunoscuta?

E de ajuns asa cum e, un tot imperfect care scoate peri albi, creste tensiunea si pulsul, innebuneste, imbolaveste si vindeca totdata. Femeia nu trebuie deslusita….misterul ei planeaza asupra mintii ca o aripa moale intr-un cuib, aripa de la care plecam si spre care ne intoarcem mereu….cu ochii plini de lacrimi...primul si ultimul nostru cuvant...

….si asta e menirea ei….de a fi misterul absolut, imposibil de patruns, un mister mai adanc decat insasi facerea lumii, pentru ca, daca nu ar fi asa, am muri cu totii de plictiseala….in fiecare zi...

o cafea

cafeaua.....

cum poate un bob atat de mic sa ascunda atata pasiune? pasiunea, fierbinteala locului din care vine......poate ca intregul suflet latin sau african se strange si se chirceste intr-un bob de cafea...

lichid de apriga amareala se scufunda incet in mintea mea si isi lasa aroma pierduta in crapaturile buzelor....parca in noaptea din ceasca vad cai albi, despletiti, alergand salbatic prin paduri.......picioarele lor de umbre lungi imi calca sufletul....

si ma gandesc la sahara....nu stiu de ce....o sahara fierbinte si galbena s-a chircit in cana mea...uitata in nisip, sau printre ape sarate visez o Fata Morgana..

si uite-asa pacatuind frumos in viciul amarui de fiecare dimineata ma reindragostesc de cafeaua mea......

un blestem.......frumos

se spune ca frumusetea este cartea de vizita pe care natura le-o da preferatilor sai.
asa e....
studiile au demonstrat ca oamenii frumosi sunt mai bine platiti, se angajeaza mai usor, sunt bine veniti cam peste tot.
pai nu-i asa?
in lumea asta sucheata in care o traim ne delectam pe strada, prin metrou, tramvaie sau prin locurile in care ne facem veacul cu cate un chip frumos, bine venit in uraciunea gri care ne inconjoara.
pentru o secunda timpul s-a oprit, totul a incremenit in jur, uitam chiar sa respiram, captati total, pierduti in perfectiunea imaginii din fata noastra...
e oare bine sa fim frumosi?
la prima vedere am spune cu toata gura: DAAAA. Intr-o lume in care obsesia imaginii e prezenta peste tot, sa fii frumos este o binecuvantare.
insa cand binecuvantarea se transforma in blestem?
primul lucru care imi vine in minte e legea compensatiei. nu le putem avea pe toate. ori frumosi, ori destepti, dar legea asta pica, pentru ca exista numerosi oameni interesanti, care isi poarta cu mandrie scaunul la cap.
care e dezavantajul?
o sa iau in considerare doar unul: efemeritatea noastra......
cat de cumplit poate fi sa vezi cum ambalajul frumos pe care il reprezinti se boteste incet in fata timpului, isi pierde stralucirea si culoarea, iar peste ani devine doar o imagine spalacita a modelului initial frumos lacuit, proaspat scos din cutie...si odata cu imaginea se pierd si avantajele...
incercam cu disperare se ne mentinem in topuri si nu precupetim nici un efort pentru asta. ne imbolnavim, uitam pentru ce existam, incepem sa ne scaldam in ignoranta, pentru ca tot ce facem pentru a ne pastra frumusetea nu ne lasa timp pentru altceva. neglijam insasi continutul ambalajului, care, incet, devine neinteresant.
de ce mi-as cumpara un sapun excelent ambalat, daca el miroase de fapt a ceapa prajita?
frumusetea e motorul lumii noastre, obsesia contemporana, dar ne devine mormant pentru ca, pierdut in toale de firma, in colagen, silicoane, botox, regimuri de slabire, spiritul nostru, inceteaza incet dar sigur sa mai existe.

orbul gainii

In ultimul timp am auzit tot felul de povesti triste de-ale prietenilor, toate cu subiect comun: IUBIREA. Am invatat sa ne scaldam in rauri si in oceane de romantism, am invatat sa jucam tot felul de jocuri, am inventat chiar si o zi speciala in care sa ne impartim reciproc inimioare de ciocolata.

Iubirea e in romane, pe felicitari, in nori, in sex-shop-uri...

pentru unii e picanta si simt nevoia sa o imbogateasca mereu cu fel de fel de artificii, pentru altii e tandra si se multumesc doar cu o imbratisare calda pe canapea. Cum e insa iubirea adevarata?

iubirea adevarata e cea care nu cere nimic in schimb. e cea care ne face sa daruim totul, fara sa asteptam nimic, chiar si jumate sau trei sferturi din viata, daca perechea noastra are nevoie de ea. iubirea presupune daruire si nu are nimic in comun cu legile economiei de piata. iubim si atat. de fapt nu atat: in secunda in care ne indragostim totul se lumineaza, viata devine mai frumoasa, capatam un sens, si fie vorba intre noi: e minunat sa stii ca-i apartii cuiva, ca undeva, intr-un colt din lumea asta mare exista cineva care traieste numai si numai pentru tine....

ce romantic...

cum arata insa realitatea (bine nu toata realitatea, doar cea a iubirilor neimpartasite sau impartasite doar cu numele)...
ca la orice magazin la care se da ceva gratis, se iveste lume: care mai de care mai pestrita, care ravneste la sufletul nostru. sau la ceea ce putem oferi in necunostinta de cauza specifica iubirii.
si uite-asa, orbi cum suntem, ne taram disperati dupa un calau de ocazie, cersind inca si inca un pumnal in inima, sau o secure in cap.

asa ca zicala aia veche, cateva cuvinte simple care aduna in ele intelepciunea si experienta a generatii intregi si a sute de ani, care spune cum ca iubirea ne face orbi, e de-a dreptul eufemistica. iubirea nu ne face orbi, ne prosteste de-a binelea.

cub - de panza alba

pierdut...

din coltul mainii mele
privesc
albul pamantului

de pe acest pamant fara negru
imi arunc si-mi innec
ochii
in albul cerului

...intr-un cer fara cer...

inspir lacom aerul de panza
un aer fara miros,
fara culoare,
dar cu un intepator gust de creta

in albul desirat creste iarba
iar cotul meu isi lasa
amprenta
in fasiile din imprejurimi

mi-e dor de rotund....................................
si-mi incercuiesc
un picior
pe coltul de sus
ascutit

in linia franta a ochilor se-nvinetesc scartaind zorile...

ego flamand sau teama de a nu fi uitat?

de cand a aparut internetul de confruntam cu termeni noi: profile, blog, forum, si cu o multime de site-uri specializate, care ne lasa sa ne aratam fata, trupul sau sa ne spunem parerea. ducem o puternica lipsa de atentie, asa ca ne apucam de scris, de postat fotografii, pe cele mai frumoase insa. Lumea trebuie sa vada cu cine are de-a face.

deschid anumite pagini si ma izbesc fotografii senzuale, fete zambitoare, costume de baie, dinti sclipitori, make up strident, in trend, tipi macho care isi umfla muschii dezgoliti pe tot ecranul pc-ului meu obosit de atatea ranjete.

de ce? ma intreb.... oare de ce? verificam listele de prieteni, thumb-up-urile pe care le iau altii, ne straduim sa postam mesaje din ce in ce mai sucheate, mai originale, poze cat mai interesante, totul pentru a impresiona........pe cine, oare? pe altii? sau pe noi?

avem nevoie de oglinzi in care sa ne dam cu pmnul in piept, pentru ca am detronat-o cu un thumb-up pe suzi69, miss popularitate de pe situl pe care il frecventam.

am devenit nesiguri si ne hranim mandria egoul, inteligenta mai mult sau mai putin fecunda cu tot felul de artificii......si ne facem la infinit poze "de pus pe net".

e fain, ce sa zic, dar tot ramane intrebarea: avem nevoie sa ne minunam de cat suntem de frumosi, de destepti si de cati prieteni de fum ne putem face on line? sau traim undeva in interior o teama care ne mananca: teama de a nu fi uitati si dati la o parte......
Alexandra

PS. va place poza mea, nu-i asa? :D

noduri fericite

A mai trecut un revelion peste noi si nu pot sa nu ma gandesc la timpul care a venit, care a trecut, care o sa vina, sau care poate n-o sa apara niciodata. De ce credem in inceputuri de an? Ne facem sperante, visam, ca "poate anul asta va fi mai bine" cand timpul e o sfoara... O sfoara pe care o innodam cu evenimentele importante din viata noastra. Ne supara prietenul/ok, prietena si mai facem un nod.....uite, in 23 octombrie a uitat sa ude florile, sau sa duca gunoiul.

De ce trebuie sa ne raportam la inceputurile de an? Nu exista asa ceva. Calendarul a fost o inventie a omului. Nu ar trebui sa ne numaram anii, sau zilele. Trebuie sa numaram doar nodurile frumoase pe care le-am facut pe sfoara noastra, proprietate personala.

Pentru urmatoarele zile din toate cele care ne sunt alocate in viata asta, as vrea ca fiecare dintre noi sa se bucure de milioane de noduri fericite.

In loc de prolog

Ma numesc Alexandra si de mai bine de 27 de ani imi fac de lucru, invartindu-ma prin viata asta. Sibianca de origine mi-ar placea sa-mi impartasesc gandurile si observatiile, de ce nu, experienta acumulata de-a lungul celor cateva milioane de clipe.