orbul gainii

In ultimul timp am auzit tot felul de povesti triste de-ale prietenilor, toate cu subiect comun: IUBIREA. Am invatat sa ne scaldam in rauri si in oceane de romantism, am invatat sa jucam tot felul de jocuri, am inventat chiar si o zi speciala in care sa ne impartim reciproc inimioare de ciocolata.

Iubirea e in romane, pe felicitari, in nori, in sex-shop-uri...

pentru unii e picanta si simt nevoia sa o imbogateasca mereu cu fel de fel de artificii, pentru altii e tandra si se multumesc doar cu o imbratisare calda pe canapea. Cum e insa iubirea adevarata?

iubirea adevarata e cea care nu cere nimic in schimb. e cea care ne face sa daruim totul, fara sa asteptam nimic, chiar si jumate sau trei sferturi din viata, daca perechea noastra are nevoie de ea. iubirea presupune daruire si nu are nimic in comun cu legile economiei de piata. iubim si atat. de fapt nu atat: in secunda in care ne indragostim totul se lumineaza, viata devine mai frumoasa, capatam un sens, si fie vorba intre noi: e minunat sa stii ca-i apartii cuiva, ca undeva, intr-un colt din lumea asta mare exista cineva care traieste numai si numai pentru tine....

ce romantic...

cum arata insa realitatea (bine nu toata realitatea, doar cea a iubirilor neimpartasite sau impartasite doar cu numele)...
ca la orice magazin la care se da ceva gratis, se iveste lume: care mai de care mai pestrita, care ravneste la sufletul nostru. sau la ceea ce putem oferi in necunostinta de cauza specifica iubirii.
si uite-asa, orbi cum suntem, ne taram disperati dupa un calau de ocazie, cersind inca si inca un pumnal in inima, sau o secure in cap.

asa ca zicala aia veche, cateva cuvinte simple care aduna in ele intelepciunea si experienta a generatii intregi si a sute de ani, care spune cum ca iubirea ne face orbi, e de-a dreptul eufemistica. iubirea nu ne face orbi, ne prosteste de-a binelea.