despre fericire

fericirea este o utopie....asta auzim mereu....

alergam dupa ea toata viata, fara a avea sansa sa o atingem vreodata, fie macar si pentru un minut.

fericirea isi are gradele ei, etapele ei, si adesea o confundam cu multumirea marunta pe care o simtim cand suntem satisfacuti ca am mancat cand ne era foame.
ce bine e sa bei un pahar de apa cand ti-e sete, sa mananci o prajitura mare cu ciocolata cand ai glicemia scazuta sau cand ai chef de ceva dulce, ce bine e cand incapem in pantalonii aia stramti la care ne-am uitat un sezon intreg cu jind, pentru ca acum ne-a scazut fundul.

fericirea inseamna, insa, mai mult.......

dar cand apare, noi o umbrim cu teama: ca urmeaza sa se evapore, ca e doar o etapa.......cand suntem fericiti ne concentram pe nefericirea care va urma, asteptam cu sufletul la gura, parca, primii nori. asta in cazul in care o acceptam, pentru ca de cele mai multe ori intalnim oameni care cred ca nu sunt suficient de buni, de destepti sau de frumosi pentru a fi ferciti, ca ei nu merita....

noi suntem dusmanii propriei noastre beatitudini si asteptam in van ca ea sa se produca, ca geniul bun sa vina cu ea in mana, sa ne-o puna pe tava.

fericirea nu sta in lucrurile marunte.....aia e multumire....dar fericirea sade, bine merci, in noi. fiecare om s-a nascut cu ea, o poarta alaturi de el in fiecare zi.....o are in pumnul strans si in buzunarele de la haina.

fericirea e o stare de spirit pentru care trebuie sa fim in primul rand pregatiti. cand o sa fim gata sa o simtim, atunci o sa gasim si calea spre ea....asadar....cand o sa ne cunoastem locul in lume, patratul pe care stam, cand o sa intelegem nimicnicia multumirii, cand o sa stim ce avem de schimbat in noi, fara a incerca sa-i schimbam pe ceilalti, cand o sa intelegem de unde venim ca indivizi si spre ce ne indreptam poate o sa ne iubim suficient ptr a ne permite sa fim fericiti.

sa fim fericiti fara a risca sa ne dezintegram simtind asta.......pentru ca sublimul ne poate ucide intr-o singura clipa...