trebuie sa recunoastem ca Mamica Natura a fost foarte imaginativa cand a venit vorba de a "da forma". ne-a facut pe noi cu doi ochi, care mai stau si unul langa altul. nu vedem nici in spate, nici in lateral, nicicum, mai ales daca avem gatul intepenit de la curent. (desi toti ne credem frumosii, frumosilor si perfectii, perfectilor). ma rog...
i-a echipat pe pestii din adancuri cu lumini si a inventat niste fructe si legume tare ciudate. (la astea vroiam sa ajung!). daca inainte stramosii nostri culegeau ce apucau. ghinda, nuci, fragi, mure, mere, pere, femei (ups, ma indepartez de subiect:D), azi gasim totul la supermarket. mai nou hypermarket, ca sa simtim si noi ca stam la o coada hotarata.
acolo, insa, pe langa chestiile clasice, mai dam si de ciudateniile, ciudateniilor. fructe de n-a vazut neam de neamul nostru. si imi amintesc, cu rusine, de prima mea experienta cu un avocado. habar n-aveam, dupa ce i-am curatat coaja, ca la cartof, ce sa fac cu el. cum sa-l mananc? m-am ocosit sa-l iau, sa vad si eu ce e aia leguma exotica si acum ma uit la el, ca la urs.
fratele meu...
vazusem eu, pe undeva, ca are un sambure si am taiat, cu chiu cu vai leguma, fructul, ce-o fi, pana am dat de el. si era asa de mare si de rotund, ca m-a bagat si mai tare, in ceata.
oare ce se mananca, de fapt? chestia asta galben-verzuie, care e miezul, sau trebuie sa sparg bila aia pe care am gasit-o inauntru si care poate ascunde cine stie ce minunatie? si pentru ca imi place sa risc, am mancat, circumspecta, fara placere, miezul ala, galben-verzui, cu strangere de inima, din teama de a nu ma otravi, si am aruncat bila aia. samburele.
si se pare ca nu am gresit, pentru ca nu numai ca n-am murit din cauza avocado-ului, dar am si invatat, intre timp ce sa fac cu el. ce mai pot spune, in rest? ca abia astept o noua experienta de genul asta, cu te miri ce lighioana, ca sa pot spune ca am avut o...
edith piaf ma face sa ma gandesc la viata mea, de fiecare data si la un "doamne, cum s-au dus anii"...
cum am fost pana acum?
am fost naiva, am fost copil, am invatat sa dansez, sa iubesc, sa urasc, sa iert. am cazut de atatea ori, pentru ca am crezut in oameni (si culmea, inca mai cred!) si ma incapatanez sa nu renunt la ideea ca lumea asta mai are o inima.
si poate ca optimismul meu m-a innebunit, dar stiu ca devenind un om asemanator cu persoanele pe care vreau sa le intalnesc in viata, providenta, destinul, stelele sau Dumnezeu, ma vor duce catre acei oameni.
pana atunci, insa, voi continua sa cad si ma voi ridica, de fiecare data, ca sa o iau de la capat.
in evul mediu amantii erau arsi pe rug. era modul barbar al societatii crestine de a-si rezolva problemele, prin sfanta putere a exemplului. si a fricii. ia sa vedem dupa o "sesiune de rug" in piata publica, cui ii mai venea cheful sa umble dupa senzatii tari, cand stia cat de "fierbinti" pot deveni ele?
m-am intrebat de multe ori care e cauza aparitiei amantei, sau a amantului si cred ca, dincolo de problemele din cuplu, pe care unii reusesc sa le rezolve iar altii ba, inselatul este o problema genetica. daca exista o gena a hotiei, a suicidului, a nebuniei, a obezitatii, de ce n-ar exista si o gena a poligamiei? mai ales ca specialistii spun ca omul nu poate trai cu o singura persoana. cica nu e programat. si doamne ce trist si disperant suna. adica omul de langa noi, cel pe care il iubim si care se presupune ca ne iubeste, ar putea pleca la altul....sau la alta. si ii mai este scris si in stele! (ma rog...in ADN).
da' si asta e cu schepsis. ptr ca daca bunicul a "dat cu jula" nu e musai sa o facem si noi, pentru ca putem controla pornirea. si la fel se intampla si cu alcoolismul, sau cu obezitatea si cu toate celelalte tendinte, care ne-ar putea bantui, la un moment dat.
cred ca actul de a trada poate fi controlat (din partea noastra), pentru ca de asta ne laudam ca suntem inteligenti si ne putem domina instinctul, dar, in acelasi timp, nu-l putem constrange pe celalalt sa faca la fel. si poate ca, la nivel teoretic, am fi cu totii mai fericiti, daca am fi constienti ca lucrul acesta ne-ar putea "lovi" din partea celuilalt.
asa ca tot ce ne ramane de facut este sa ne rugam sa nu se intample, de fapt sa nu aflam, atunci cand se intampla, pentru ca ce nu stim nu are cum sa ne faca rau, nu-i asa?
PS. am observat ca ma indepartez, incet, de titlu, dar n-am terminat. si ptr ca m-am plictisit de poza aia pe care am tot pus-o, o schimb.
multi oameni, majoritatea, traiesc cu ideea si cu speranta ca punerea pirostriilor rezolva toate problemele cuplului. alta greseala. pentru ca exista slabe sanse sa reconstruiesti o cladire aflata deja in ruina, si mai ales in forma pe care a avut-o candva.
cand vine vorba de amante toate femeile sunt de acord. metresa strica familia omului, ea il seduce, ii suceste mintile, uitand ca femeia aceea este tot o fiica a evei, deci nu are nimic in plus fata de sotie. sau are?
cred cu tarie ca in momentul in care unul dintre participantii "banchetului in doi" incepe sa caute altceva, undeva, in cuplu a survenit o ruptura. cu celalalt s-a intamplat ceva. poate cu amandoi. femeia devine mama, deci se schimba. barbatul devine tata, deci se schimba. copilul se transforma in centrul universului femeii, care isi uita barbatul, ca si cochetaria de altfel. ea e impinsa undeva, intr-un colt prafuit al mintii, incet, incet, pana si ideea de "a te aranja" devenind desueta, chiar libertina. femeia se ingrasa, poarta haine lalai, dar continua sa fie "o gospodina", o "sotie buna" si ii pune sotului mancarea calda pe masa. pentru ca "dragostea trece prin stomac". amanta care era odinioara, cand l-a prins in plasa, femeia focoasa, care stia sa-l tina pe jar s-a pierdut. tot ce a ramas din ea este o umbra mare si lata care miroase a ceapa prajita.
(pentru ca familia este pe primul loc, pentru ca "alea" care beau cafele sunt niste flusturatice si femeia buna, de casa, isi aseaza si mai bine pe cap, fularul care ii tine parul, dezordonat, de gospodina)
nu stiu de ce, dar oamenii casatoriti inceteaza sa mai lupte. pentru celalalt, pentru cuplu, pentru povestea lor. exista o oarecare stare de siguranta pe care hartia aia ce poate fi asa de usor luata de Apa Sambetei, o confera. si teama de divort, rutina, mirosul celuilalt, ii tin pe cei doi impreuna. ea transformandu-se intr-o martira obsedata de copii, care a uitat pana si pozitia misionarului. el, cu cate trei fire de par pe zi, mai putin, cu burta tot mai mare de la bere, preocupat mai mult de meci decat de ea.
parca o si vad in fata ochilor. salbatica si dulce, cu gheara ei de pisica indiferenta ascunsa in manusa, cu aerul ei nepasator si cu toate potiunile magice pitite in borcanele cu gem din camara. ea este vrajitoarea, care indiferent de culoarea ochilor, a parului sau a spiritului, le fura femeilor barbatii.
cand vine vorba de amanta toata existenta unui cuplu se complica. barbatul se distanteaza de "jumatatea" lui de acasa. suspina, ofteaza, viseaza. uneori pleaca. pleaca departe la "ea", la "nenorocita", la "tarfa" care i-a facut vraji, la "aia" care n-a fost langa el in noptile in care a fost bolnav, care habar n-are cat sufera o nevasta si careia nici macar nu-i pasa ca ii lasa pe "aia mici" fara tata. amanta este o fiinta nenorocita, care in mintea femeii si a cercului de prieteni al familiei, capata valente magice. pentru cei care nu inteleg comportamentul lui, al omului de familie, amanta, metresa, poarta dupa ea un cazan in care isi prepara vrajile si sta noaptea ca sa coaca turte fabuloase.
era o vreme cand daca un barbat nu avea amanta, nu era considerat barbat. acesta era modul propriu si atat de putin original in care societatea noastra, crestina, rezolva problema monogamiei. unui barbat nu-i era ingaduita decat o singura nevasta, asa ca avea nevoie de o metresa...sau de mai multe... si trist este ca o amanta complexa si complicata, ii poate arunca sufletul in nori, legatura trecand dincolo de granitele si de limitele impuse de sex. si de aici o serie de lucruri periculoase.
interesant este faptul ca, de-a lungul istoriei, casatoria a fost considerata, intrucatva, un subiect inchis, pentru ca nici macar basmele nu au incercat sa arunce un ochi in interiorul cercului matrimonial. oamenii vechi s-au multumit sa spuna povestea de dragoste sa-si duca personajele la altar si apoi sa le lase sa "traiasca fericite pana la adanci batraneti". si din aceasta cauza toate fetitele, si nu numai ele, au crezut ca un cal alb, o poveste frumoasa sau complicata, un fat frumos, o vrajitoare invinsa si o semnatura in registrul starii civile le garanteaza o viata fericita.
nu stiu cum se face, dar la fiecare sarbatoare mare pentru care trebuie musai sa ne bucuram, raman uimita, socata, contrariata, uluita (nu neaparat in aceasta ordine) de cat de "sportivi" sunt romanii cand vine vorba de cumparaturi.
sa te fereasca Dumnezeu dragutul sa ramai fara paine cu cateva zile inainte de o sarbatoare crestina, pentru ca s-a zis cu tine. de la hypermarketurile cele mai hypermarketuri, pana la chioscurile cele mai chioscuri tot romanul sta ciorchine. claie peste gramada. habar n-am ce face toata lumea acolo, dar cred ca termitele s-ar rusina de "munca" lor cand ar vedea ce ramane prin magazine dupa ce hoarda romaneasca s-a asezat linistita la masa.
care masa trebuie pregatita cu o saptamana inainte, pentru ca romanul neaos nu trebuie sa intre oricum in Pasti. si i-am mai auzit pe unii ca s-au aprovizionat, pe langa de-ale gurii, si cu un coctail intreg de pastile. pentru stomac, pentru bila, pentru pancreas, ma mir ca pentru cap, nu. adica mananca omul, ce mananca, se satura, se ridica de la masa, topaie putin sa se aseze bucatele si o ia de la capat. cand nu mai merge, "baga" pastile, ca sa...poata manca in continuare.
da da' cine are masa cea mai faina din tara? cine le da clasa tuturor dusmanilor, care "moare" de ciuda cand "vede" ditamai bogatia de bucate? si chestia este ca toti ne regasim in descrierea asta.
la fiecare sarbatoare parca pe fiecare roman, cu mic, cu mare, il apuca un fel de isterie. teama nemancarii si da iama in magazin cu purcel, catel, bunica, gaina si tot ce misca prin ograda. atunci e liber la de toate. mai ales la de-ale gurii.
trebuie sa recunosc ca ma amuza copios obiceiul asta al nostru-apucaturile de hoarde tatare-si, sincer, nici nu-mi bat capul sa ma intreb de unde vine, pentru ca face parte din farmecul nostru, de popor frumos, de care nu trebuie sa ne lepadam in vecii vecilor.
stuchi-ne-ar norocul (sau mâţele)! cum ar spune Arghezi.
este prima oara cand scriu ceva ce are legatura cu intamplari si cu ceea ce s-ar putea numi "stire", dar cred ca e interesant de stiut.
maine noapte, de la ora 12.00, avem intalnire cu Lyridele. particule din coada cometei Thatcher, care a trecut prin locul in care se afla acum planeta noastra, cu cateva mii de ani in urma.
indiferent ca vom sta cu ochii tintuiti pe cer, chiar daca existam intr-o vreme in care putem explica fenomenul, nimic nu ne poate impiedica sa ne punem o dorinta, asa cum faceau stramosii nostri si sa asteptam cu sufletul la gura sa se implineasca.
imi imaginez gandul...ca o fasie...o panza alba care, s-a furisat printre degetele carligului de rufe, si a reusit sa scape de pe sfoara pe care era tintuit...doar pentru a se harjoni cu vantul.
si nu poate fi oprit, pentru ca se strecoara printre degetele verzi ale copacilor, printre firele ierbii. saruta cuiburile, acum ocupate, ale berzelor si se duce....se duce....atat de departe... incat abia mai poate fi cuprins cu mintea.. sau cu bratele..sau cu sarutul...
si il las, fasie diafana, sa viseze...la toate lumile de pe pamantul asta, sa se cufunde in toate culorile luminii, sa doarma in roua diminetii, sa uite de el, flamand de vise.
il las sa zboare, in galaxii, printre stele, in timp ce-mi incercuieste, sufocandu-mi, sufletul.
cum este, oare, sa traiesti cu sufletul in mana? inca din primele momente in care pasim in lume, copacei, invatam sa il ascundem. dupa multe, multe foi, ca o ceapa...de parca nu am putea supravietui cu el la vedere.
ne lovim de atatea dureri intr-o viata de om, si ne este atat de teama de a mai fi noi insine, incat ma mir ca, la batranete, mai avem putiinta de a-l descoperi, acolo, printre arpagica si toate frunzele ei.
tanjim dupa iubire. toata viata. dar nu avem curajul sa o lasam sa se aproprie, pentru ca asta ne-ar putea duce catre o alta durere. mai acuta, poate, decat cea de dinainte si care ne este sapata in minte si in suflet, cu fierul rosu.
ah si toata lumea ne da sfaturi: sa stam pe fundul nostru, sa ne controlam emotiile, sa le ascundem, pentru ca ceilalti ne-ar putea parasi, sa nu mancam peste marin ca e plin de metale grele, sa nu mancam salata ca are chimicale, nici pui, daca nu vrem sa ne pricopsim cu raceala, nici macar ciocolata, ca ingrasa, sa nu ne luam lumea in cap cand avem posibilitatea sa o facem, pentru ca exista niste responsabilitati care nu ne lasa sa ne "pierdem mintile".
dar cum ar fi, oare, sa "innebunim" pentru o zi? pentru o singura zi.
sa lasam balta toate regulile si "strategiile" si sa scoatem intregul suflet la lumina. LA LUMINA. fara corsetul care ii face talia atat de fina si gatul atat de lung, de lebada, sa-i punem aripile si sa-l lasam sa se duca. oriunde. (si la dracu', daca are chef) cred ca am fi mai fericiti daca, macar intr-o zi pe an, am face tot ce ne taie capul: le spunem tuturor oamenilor ce simtim pentru ei, ii certam pe dusmani, mancam cel mai interzis aliment, dupa care tanjim de luni bune, mergem la dans, cu tot cu cele doua picioare stangi, fara sa ne pese de ochii "holbatori" din jur.
pentru ca facand mereu ceea ce trebuie, ceea ce se asteapta de la noi, nerazvratindu-ne niciodata, uitam sa traim. pentru ca viata asta, a noastra, e singulara, e minunata, e intensa, e nebuna, e otravitoare, dar mai ales...mortala.
m-am gandit sa fiu superficiala. macar acum. pentru ca imi place sa cred ca nu sunt. dar ar fi frumos sa le impartasesc si celor care ma citesc secretul meu.
toata viata am fost un om slab si ma minunez si astazi de genunchii pe care ii aveam in copilarie. cu toate acestea, prin 2004 m-am ingrasat brusc, la 65 de kg, pe care le-am pastrat cu "egoism" si "mandrie", 2 ani. pana in momentul in care nu am mai putut trai cu mine si am hotarat sa instrainez kilogramele care ma deranjau.
si am slabit frumos, de la 65 de kg, la 48, in cateva luni, fara sa ma traumatizez, fara sa tin regim drastic, fara sa ma infometez, dar cel mai important, fara sa ma ingras, scapand si de celulita. pentru ca de trei ani, de cand am slabit, sunt la fel. si mananc si inghetata si ciocolata si clatite si tot ce ar putea ingrasa.
cu "regimul meu" o prietena a slabit 20 de kg si mama 10. deci functioneaza si e simplu.
orice om gras trebuie sa ajunga intr-un anumit punct, ca sa se hotarasca sa slabeasca: acolo unde nu se mai suporta, pentru ca mie la un moment dat, mi-era rusine sa ies pe strada. ma vedeam imensa si nu ma mai puteam privi in oglinda. sa presupunem ca ai ajuns in punctul asta, asa ca urmeaza pasul doi. cel mai important. te hotarasti sa slabesti si odata cu decizia asta trebuie sa iti juri ca nu vei ceda tentatiilor. cuvantul cheie este masura, pentru ca desi exista interdictii, "regimul" reprezinta, de fapt, un mod de viata.
ce trebuie evitat: regimul de slabit, nu este un regim ci este o dezobisnuire de obiceiurile care nu ne ajuta cu nimic. asadar, trebuie evitate combinatiile de proteine cu carbohidrati.
cu proteine vin "echipate" alimentele de origine animala: carne, oua, lapte, branza, pe cand alimentele foarte bogate in carbohidrati sunt: pastele, cartofii, orezul, mazarea (care are si proteine), painea.
deci, daca vrei sa ii faci un bine organismului tau, care o sa inceapa sa ii dea drumul grasimii, nu le combina. eu imi faceam gratar, friptura, cu salata pregatita proaspat, pe post de garnitura.
ce mai trebuie evitat: zaharul - care oricum este un cosmar pentru bietul organism, asa ca am renuntat la zaharul din cafea (si puneam cate doua lingurite cu varf inainte). nu spun ca mi-a fost usor. mi-a fost FOARTE greu, dar cum orice invat are si dezvat, cafeaua cu zahar imi face greata acum
dulciurile- nu trebuie sa fim genii ca sa ne dam seama ca dulciurile nu fac decat rau. ok nu fac doar rau, pentru ca sunt o importanta sursa de energie. eu le consumam in timp ce ma aflam in regimul de slabire, insa cu foarte mare masura. aveam grija sa-mi cumpar ciocolata f mica, pentru a nu fi tentata sa mananc o bucata de 100 de grame. sfatul meu este sa nu mananci ciocolata, decat in momentul in care simti ca nu mai poti, dupa ce ai incercat sa o inlocuiesti cu fructe si nu a mers nici cum.
azi am fost aproape de tigani... atat de aproape incat i-am putut atinge si ma intreb de ce m-am ferit de ei pana acum. pentru ca toate limitele au fost impuse de mine. ei erau cu ale lor, eu cu ale mele...
ce credeam despre ei? hahaha multe, pot spune.
ca sunt salbatici, ca sunt spirite libere, ca au un "ce" fascinant, menit sa ma infricoseze intrucatva, ca pot sa ma lase in fundul gol, intr-o fractiune de secunda, "sparlindu-mi" tot, si mult prea multe altele...
azi insa...parca ceva s-a schimbat, desi totul a ramas la fel. azi, am vorbit cu tiganii. si culmea mi-a si placut. ca au fost deschisi, ca sunt oameni prea greu de inteles de catre unii ca noi, impietriti in canoanele junglei civilizate, ca isi pun sufletul pe tava, pentru ca am aflat si ce nu vroiam sa stiu: cati metri de material intra intr-o fusta creata, cat costa, unde se face, cati copii, cati nepoti, cate necazuri. tot...sau aproape tot...
pentru ca limitarea mea de roman "civilizat" nu mi-a dat voie sa ma apropii mai mult. ei sunt cu ale lor, eu cu ale mele...
si chiar mi-au placut. cu naframele lor rosii ca focul,...cu ochii aia negri plin de vapaie, cu pletele alea ciudate facute in jurul urechilor... cu toata cultura lor, mai degraba subcultura, cum ar spune un prieten.
si in momentul in care am ajuns in fata calculatorului am cautat muzica din filmul Satra si mi-am umplut inima si mintea si creierul si capul cu acordurile alea vibrante si toata ziua am fredonat muzica pe care, poate n-o voi putea patrunde niciodata, altfel decat cu sufletul...
