nebun pentru o zi

cum este, oare, sa traiesti cu sufletul in mana? inca din primele momente in care pasim in lume, copacei, invatam sa il ascundem. dupa multe, multe foi, ca o ceapa...de parca nu am putea supravietui cu el la vedere.

ne lovim de atatea dureri intr-o viata de om, si ne este atat de teama de a mai fi noi insine, incat ma mir ca, la batranete, mai avem putiinta de a-l descoperi, acolo, printre arpagica si toate frunzele ei.

tanjim dupa iubire. toata viata. dar nu avem curajul sa o lasam sa se aproprie, pentru ca asta ne-ar putea duce catre o alta durere. mai acuta, poate, decat cea de dinainte si care ne este sapata in minte si in suflet, cu fierul rosu.

ah si toata lumea ne da sfaturi: sa stam pe fundul nostru, sa ne controlam emotiile, sa le ascundem, pentru ca ceilalti ne-ar putea parasi, sa nu mancam peste marin ca e plin de metale grele, sa nu mancam salata ca are chimicale, nici pui, daca nu vrem sa ne pricopsim cu raceala, nici macar ciocolata, ca ingrasa, sa nu ne luam lumea in cap cand avem posibilitatea sa o facem, pentru ca exista niste responsabilitati care nu ne lasa sa ne "pierdem mintile".

dar cum ar fi, oare, sa "innebunim" pentru o zi? pentru o singura zi.

sa lasam balta toate regulile si "strategiile" si sa scoatem intregul suflet la lumina. LA LUMINA. fara corsetul care ii face talia atat de fina si gatul atat de lung, de lebada, sa-i punem aripile si sa-l lasam sa se duca. oriunde. (si la dracu', daca are chef)
cred ca am fi mai fericiti daca, macar intr-o zi pe an, am face tot ce ne taie capul: le spunem tuturor oamenilor ce simtim pentru ei, ii certam pe dusmani, mancam cel mai interzis aliment, dupa care tanjim de luni bune, mergem la dans, cu tot cu cele doua picioare stangi, fara sa ne pese de ochii "holbatori" din jur.

pentru ca facand mereu ceea ce trebuie, ceea ce se asteapta de la noi, nerazvratindu-ne niciodata, uitam sa traim. pentru ca viata asta, a noastra, e singulara, e minunata, e intensa, e nebuna, e otravitoare, dar mai ales...mortala.