sexy songs (I)

every time I feel down, bad, grey, awful there is a specific music that takes me out from that state. here are some of the songs, the sexiest from my point.

furie...

ori de câte ori mor, aud nisipul - îmi scrijeleşte din linişte un urlet pe timpan.
dacă mă nasc, mi se revoltă unghiile şi vineţiu rup cu ele pielea de pe-o mână
(aşa, ca să mă lase-n pace)
sparg în dinţi căni de lut care mai poartă pe toarte tălpile vinului

...şi mistuirea...

cugetări din buricul pământului

ohoo cât de uşor este să punem etichete. auzim mereu, în urechile noastre de sibieni mândri răsunând - ca un cântec - toate oalele în care îi băgăm pe ceilalţi. e blondă, deci are ceva mai puţin de doi neuroni, e femeie, deci e curvă, e român, deci hoţ, e neamţ, adică rece şi aşa mai departe.

ne place să etichetăm oamenii ca pe borcanele din cămară, chiar dacă ne jurăm că nu-i adevărat şi cred că toţi ne facem vinovaţi de păcatul acesta. devenim, însă, ipocriţi şi îi judecăm aspru pe cei care încep să-i catalogheze pe cei din jur după zona din care vin. olteni, moldoveni, bucureşteni şi nici mândrii ardeleni nu scapă, pentru că mi-a fost dat să aud vorba asta: "ardelean cu slănină pe creier".

ne urâm între noi mai rău decât Făt Frumos şi Zmeul cel Rău şi nu mai rămâne decât să ne dăm în cap când ne vedem pe stradă. nu înţelegem însă când alte naţii ne judecă aşa cum de altfel ne judecăm chiar noi şi ne supărăm foc când francezii, italienii sau englezii ne bagă în aceeaşi oală cu ţiganii care au făcut prăpăd la ei.

mă întreb însă. nu se cheamă ţigănie ceea ce se întâmplă în ţara asta? nu ştiu ce combinaţie periculoasă au făcut genele tuturor celor care au trecut pe aici, dar e clar că e atomică. pentru spirit, pentru minte, pentru că nu reuşesc să mă satur de spectacolul pe care îl oferă imediata vecinătate....din stradă. mame care fug ca apucatele ca să treacă strada pe roşu în timp ce trag după ele un cărucior, combinaţia devenită clasică: sapcă de baseball cu pantaloni la dungă şi geacă de blugi sau de piele, dezacordurile în vorbire, care deja sunt mai mult decât moderne.
nici nu ştiu de ce ne mai mirăm de tâmpeniile pe care le face primul beţiv al ţării, cânt sportul nostru naţional nu mai e de mult oina, ci înălţatul paharului. pentru că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită.

au trecut atâtea "naţii" pe aici pe la noi, încât şi istoria le-a pierdut urma. păcat însă că noi, urmaşii demni ai lui Traian (îmi vine să râd de fiecare dată când aud asta) am luat ce a fost mai rău de la ei. şi culmea, mai suntem şi mândri de asta, considerându-ne buricul pământului.

uneori am senzaţia că trăiesc în două Românii. Una în care oamenii citesc, sunt cultivaţi, au mintea clară, asculă muzică de calitate, se îmbracă omenşte, neţipător, şi alta, în care se învârt idioţii care devin şi mai cretini din cauza emisiunilor tv pe care le urmăresc.

nu ştiu de ce sunt aşa de supărată pe ţara asta, pe care eu însămi o etichetez. poate pentru că scârba pe care mi-o provoacă este de-a dreptul fascinantă.

poveste fără sfârşit

cred în diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi nu am înţeles niciodată dorinţa unora de a face din cele două sexe o apă şi-un pământ.
femeile sunt purtătoarele graţiei, ale feminităţii, ele sunt yin-ul şi aduc blândeţea, misterul şi eternul feminin într-o relaţie. bărbaţii, pe de altă parte, aduc yang-ul, forţa şi masculinitatea.

astea într-o legătură ideală...

trebuie să recunosc că nu mă dau în vânt după femei şi dacă este să fac o comparaţie, cred că de multe ori bărbaţii au arătat o oarecare superioritate a spiritului. ei pot să fie prieteni şi deşi am cunoscut mulţi bârfitori, nu-şi fac apropiaţii de acelaşi sex praf, din vorbe, doar pentru că poartă haine mai frumoase decât ei. bărbaţii sunt mai stabili (bineînţeles că există şi excepţii), mai calmi şi nu-şi schimbă dispoziţia după cum bate vântul sau soarele. ca să-i înţelegi nu ai nevoie decât de puţină compasiune, pentru că în marea lor majoritate nu sunt isterici.

femeile, însă, încep să confunde emanciparea cu masculinitatea, luptându-se pentru supremaţia sexului lor. ele devin bădărane şi rele pierzându-şi graţia.

de ce, oare? de unde acest război?

cred că lupta înnebunitoare dusă de femei este furtuna care le-a urmat sutelor de ani în care au fost captivele genului lor. cred că undeva în genele lor stau înscrise toate frustrările, dezamăgirile şi neputinţele înaintaşelor care nu au fost lăsate să se exprime altfel decât prin maternitate. pentru că trebuie să o recunoaştem, femeile au fost mult timp doar "fabrici de copii", care dădeau faliment dacă nu aduceau pe lume un moştenitor. şi nu este un lucru pe care să şi-l dorească cineva.

cât de dureros poate fi pentru o minte sclipitoare care avea ceva de spus, să se lovească de nepăsarea masculină?

cred că, legând femeia de cratiţă, lumea a pierdut multe revelaţii de-a lungul istoriei sale. multe invenţii şi energie. pentru că forţa şi impulsivitatea bărbatului ar fi construit mai multe împreună cu subtilitatea femeii.

legenda spune că la început nu existau femei şi bărbaţi, ci doar o singură fiinţă puternică, atât de puternică încât ar fi avut forţa, inteligenţa şi înţelepciunea să ajungă la creatorul său. scindându-se în cele două principii, fiinţa a devenit slabă, pentru că era incompletă şi doar regăsirea echilibrului dintre masculin şi feminin mai poate aduce magia în viaţa noastră. magia, înţelepciunea şi iubirea.

pentru că în timp ce femeia luptă pentru matriarhat, bărbatul se scufundă încet în ură, frustrare şi conflict mocnit. şi în felul acesta fiinţa remarcabilă de la început nu va putea fi regăsită niciodată. pentru că soarele şi luna trăiesc la ore diferite.

plămădit din aer

nu ştiu de ce mă gândesc acum la iubire şi la oamenii care o caută. am observat că în lumea asta există două categorii: cei care visează la palate, maşini de lux, la care până la urmă ajung, după ce sacrifică tot, şi alţii, mai puţin practici, care caută iubirea. cred că cei din urmă sunt visătorii pentru că poate fi mult mai uşor să ajungi să cumperi un palat decât să atingi ceva atât de efemer şi de imprecis cum este iubirea.

castelul există şi printr-o cale bine aleasă, prin mişcări gândite în avanas, ca la şah, poate fi construit, chiar şi din cadavre.

visătorii nu au, însă, nicio şansă. pentru că ei sunt cei care umblă nebuni prin lume, cu jumătatea lor de suflet în mână sperând să le sară în cale persoana care deţine cealaltă jumătate. ei sunt cei care îşi menajează prietenii, care le întind o mână oamenilor căzuţi pe stradă. ei sunt cei care fac tot posibilul să nu-i rănească gratuit pe cei din jur.

spre deosebire de practicii care aleg să se căsătoarească din interes, care se nasc cu instinctul de a-i juca pe ceilalţi pe degete, indiferent că este vorba de mamă, tată, frate sau soră, care nu aud decât clinchetul cristalin al banilor, visătorii speră să găsească acel sentiment perfect care este capabil să-i arunce în nori, împlinindu-i cât pentru milioane de palate.

visătorii pot deveni de neînţeles pentru practici, aşa cum practicii îi pot nedumeri pe visători. pentru că cerul şi pământul nu se vor putea întâlni niciodată. nici chiar la linia orizontului, practicii fiind plămădiţi cu prea mult pământ iar visătorii cu prea mult aer.

legendara Ada Kaleh

Niciodată nu am tânjit după alte timpuri, dar mi-ar fi plăcut ca pentru o zi să fi trăit în România anilor 60. de ce? o să vină întrebarea. pentru a putea pune piciorul pe pământul Insulei Ada Kaleh, pentru a simţi aerul de acolo, pentru a-mi bea cafeaua la o cafenea de acolo şi pentru a gusta caisele, care după spusele locuitorilor erau extraordinare.

despre toate acestea vorbeşte filmul "Ada Kaleh Stories", care m-a făcut să tânjesc după un loc devenit aproape legendar, pe care nu o sa-l văd niciodată. nu altfel decât în imaginaţie.

o să mă plimb însă pe străzile din Ada Kaleh prin intermediul cântecului lui Gigi Marga

vineri treişpe

azi este vineri 13. cea mai bună zi pentru superstiţioşii care se trezesc cu pielea găinii (sau a cocoşului - în funcţie de genul posesorului), când pe lânga ei şi-a găsit să treacă tocmai atunci mâţa neagră. (de parcă ea şi-ar fi dorit să fie brunetă.....)

îmi place ziua asta şi mai ales îmi plac fiorii pe care îi trezeşte în unii. în cei care ies din casă cu piciorul drept, care au tot timpul în buzunar o labă de iepure (dacă aşa se numeşte...), care nu dau sarea pe jos, nu pun cuţitul într-o "rână" sau care nu aruncă gunoiul noaptea.

vineri 13 este o zi de groază pentru cei care şi-au pus îngerul la cură de slăbire de săracul nu mai ştie de el şi nu-i mai poate proteja pe "speriaţii" de umbra lor. care, într-o zi ca aceasta, se încuie în casă, trag obloanele, nu mănâncă, ţin post negru, pentru că nu se ştie niciodată ce os îşi găseşte să rămână în gât.

superstiţiile care nu îi lasă pe mulţi oameni să trăiască au logică. în secolele trecute doamnele din înalta societate le "prosteau" pe fetele în casă spunându-le că o oglindă spartă le aducea mai mulţi ani de ghinion şi riscul de a rămâne fete bătrâne. aşa se asigurau că obiectele acestea, foarte preţioase pe atunci, rămâneau intacte, nefiind făcute ţăndări.

pentru că nimeni nu se poate pune cu fortele neînţelesului....

sunt convinsă că toate superstiţiile au o istorie ca aceasta undeva, la rădăcină, dar trebuie să recunosc că fără teama inexplicabilă a oamenilor faţă de...inexplicabilul moştenit din moşi strămoşi, am fi văduviţi de subiecte de film, de cărţi şi de amuzament. mai mult, există şi avantaje, pentru că în felul acesta avem mai mare grijă de obiecte şi de noi.

pentru că nu cred să existe un om - oricât de open minded ar fi - căruia să nu i se strepezească dinţii când sparge o oglindă.

some of you would ADORE this

I know Lhasa's music for pretty long time. she made me fall in love with her sound first with el desierto, from the album La Llorona. this evening I've discovered the songs from her last album: Rising and I must say I like it more than everything. this one is the best.

she has that voice that seems to come from another world. from a strange, strange earth.

Lhasa's music awakes all my imagination and is always a strong inspiration to me. the mystery itself....

Rising...
I got caught in a storm
And carried away
I got turned, turned around

I got caught in a storm
That's what happened to me
So I didn't call
And you didn't see me for a while

I was rising up
Hitting the ground
And breaking and breaking

melancoolie

azi dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie de ploaie. este ceva în fărâmele de aer din cameră când cerul are chef să fie bosumflat. si chiar dacă storurile sunt trase stiu. stiu insinctiv că afară se cern picături mari, ca bondarii.
sunt melancolica, mai precis putin melancoolica astazi pentru că din florile de afară nu au mai rămas decât bulbii, iar preaiubita mea levănţică stă cuminte, legată de un băţ, cu aţă verde.

ce să-i faci? noi, românii nu suntem artiştii grădinilor. mai avem nevoie de ceva timp până când o să învăţăm să creăm o atmosferă de sălbăticie în colţurile noastre de verdeaţă. noi ştim cel mai bine să fim nebuni şi haotici cu vieţile noastre.

aşa cum este astăzi toamna, care dintre miile de feţe pe care le deţine, a hotărât să fie gri şi să-mi acutizeze starea de moleşeală, pe care (trebuie să recunosc) o ador.

o zi răcoroasă cu ploaie poate fi cel mai bun prilej pentru amor, leneveală, numărat bani, pentru cuibărit în faţa televizorului sau în fotoliul preferat cu o carte. o zi cu ploaie ne poate ajuta să ne ascundem într-o cafenea cu licoarea aceea neagră ca noaptea şi dulce ca păcatul, în faţă.

nu ştiu foarte bine ce-o să fac eu astăzi, dar cred că tocmai aici e farmecul. o să pun departe de mine telefoanele, o să mănânc tot ce e interzis, o să renunţ la teoriile complicate şi o să mă cufund în melancoolia acestor clipe. magnifice în simplitatea lor.

classy, lovely Pink Martini

Pink Martini has everything. passion, tango, old and new rhythms. But most of all, Pink Martini can bring something different and special into my life. Love and tears in my eyes.

...I buy you all a sophisticated and classy pink martini....

I simply love....Halloween

I know there are people who hate it only because it comes from the americans, and because we forget so easy about our creepy days, as it is St. Andrew's Day.

I have to say that I love Halloween. Because it is the only day when I can become someone else, when I can scream, and be scary. That's why I have chosen to go to a halloween party, Saturday, right after a wedding. look what I've done with my face and how scary I become.