marți, 17 noiembrie 2009

plămădit din aer


nu ştiu de ce mă gândesc acum la iubire şi la oamenii care o caută. am observat că în lumea asta există două categorii: cei care visează la palate, maşini de lux, la care până la urmă ajung, după ce sacrifică tot, şi alţii, mai puţin practici, care caută iubirea. cred că cei din urmă sunt visătorii pentru că poate fi mult mai uşor să ajungi să cumperi un palat decât să atingi ceva atât de efemer şi de imprecis cum este iubirea.

castelul există şi printr-o cale bine aleasă, prin mişcări gândite în avanas, ca la şah, poate fi construit, chiar şi din cadavre.

visătorii nu au, însă, nicio şansă. pentru că ei sunt cei care umblă nebuni prin lume, cu jumătatea lor de suflet în mână sperând să le sară în cale persoana care deţine cealaltă jumătate. ei sunt cei care îşi menajează prietenii, care le întind o mână oamenilor căzuţi pe stradă. ei sunt cei care fac tot posibilul să nu-i rănească gratuit pe cei din jur.

spre deosebire de practicii care aleg să se căsătoarească din interes, care se nasc cu instinctul de a-i juca pe ceilalţi pe degete, indiferent că este vorba de mamă, tată, frate sau soră, care nu aud decât clinchetul cristalin al banilor, visătorii speră să găsească acel sentiment perfect care este capabil să-i arunce în nori, împlinindu-i cât pentru milioane de palate.

visătorii pot deveni de neînţeles pentru practici, aşa cum practicii îi pot nedumeri pe visători. pentru că cerul şi pământul nu se vor putea întâlni niciodată. nici chiar la linia orizontului, practicii fiind plămădiţi cu prea mult pământ iar visătorii cu prea mult aer.

2 comentarii:

Radu spunea...

adica... se completeaza reciproc ! :D

aalexandraa spunea...

... sau nu se suporta :P