despre Craciun, cu dragoste

Inca un Craciun. Altul si parca acelasi. Pentru ca lucrurile nu se schimba extrem de mult de la un an la altul. Aceeasi inghesuiala in magazine, aceeasi tensiune in familiile care se pregatesc febril pentru o saptamana intreaga de mancat, care in cele din urma ii duce la spital din cauza unei crize de bila.

Aceeasi instalatie de pom care o da in bara la cantat, aceleasi betii ale colindatorilor din noaptea de Ajun, aceeasi isterie a cumparaturilor si aceeasi comercializare, pentru ca la cati bani se scot de Craciun, ma intreb cum de nu a inventat careva pana acum un brad curcubeu.

As mai spune aceleasi depresii ale oamenilor care sunt singuri sau care se simt singuri, a celor care nu au bani sa le cumpere copiilor pom de Craciun si aceleasi emisiuni gretoase la televizor, inventate de producatori care cred ca lacrimogenul ieftin, de prost gust, cliseele asa zis aducatoare de emotie, vor creste, toate, audienta.

Nu e de mirare ca uitam semnificatia acestei sarbatori. Craciunul nostru reflecta intocmai lumea in care traim: superficiala, spoita, care si-a pierdut directia. Nu mai suntem naturali, ne-am tampit, insa Craciunul, in esenta sa aflata la polul opus, are darul de a ne aduce o farama de bucurie si apropierea de oameni. Intoarcerea acasa. Cred ca tocmai aceasta intoarcere spre masa copilariei, mama, tata si spre tot ce ne este drag reprezinta esenta Craciunului.

Oamenii tind sa se piarda prin lume......in gandurile si in problemele lor. Tind sa se indeparteze tocmai de sufletul lor. Craciunul, insa, cu toata caldura, cu magia lui aducatoare de dragoste ne face sa gasim drumul spre casa. Spre cei de care prinsi in existenta noastra complicata, uitam.

Craciunul este momentul iluminarii. A mintii, a sufletului si ne da certitudinea ca nu suntem singuri pe lume. Forta si curajul de a merge mai departe.

...pana la Craciunul urmator...

intr-o seara de relaxare...

azi sunt intr-o dispozitie speciala...

de parca veselia a plecat, departe. simt, insa, un calm ciudat. e ca si cand as fi stat toata ziua in fata unui semineu, cu o cana mare plina cu ciocolata calda, amaruie. imi place gustul acesta. amarui. pentru ca lasa in urme o parere de dulce.
e interesant cum, un strop de ciocolata calda devine amarui la cateva secunde dupa ce a ajuns pe buze. cred ca in felul acesta mintea noastra (sau poate sufletul) alege cea mai frumoasa cale de a scapa de eventuala amareala care uneori ne copleseste.

asa.....o cana mare, inalta, oranj, pe care este pictata o vaca albastra, cu picioare imposibile. plina, insa, cu ciocolata amaruie. fierbinte

in zile (sau seri) din acestea speciale, prefer sa petrec timp de calitate cu mine. imi fac complimente, imi zambesc si parca traiesc, cumva, in afara timpului, fara sa-mi pese de nimic. poate doar de doamnele acelea minunate care au lasat linii feminine, calde, delicate dar atat de importante in palma destinului lumii.

in zile (sau seri) din acestea imi place sa rasucesc cuvinte. sa le intind, sa le contorsionez pana isi pierd sensul, sa mananc turta dulce sau sa beau ceai aromat.
tocmai de aceea, tolanita in cel mai cald colt al casei mele, ascultand-o pe Carla Bruni, ma bucur de o seara frumoasa, relaxanta, ignorand frigul de afara (care imi place pentru ca da adancime caldurii din interioare), astept o sarbatoare pe care o ador: Craciunul

joie de vivre

songs made around the world that give you a GREAT, GREAT mood.

noi suntem romââââni, noi suntem romââni, noi suntem aici pe veci stăpââââni!!!!

este imposibil să locuieşti în România fără ca, mai devreme sau mai târziu, să fii cuprins de un fior ciudat, rece, care face să-ţi încremenească nervul zâmbirii. cu alte cuvinte, când ţi-e lumea mai dragă si crezi ca incep să-ţi tragă şi ţie boii de la bicicletă, hopa se gaseste careva, un deştept sau o deşteaptă, să dea cu secreţiile nazale în fasolea ta, proaspăt...împănată.

acest lucru îl ştim, este cunoscut şi împământenit şi părem să uităm de el într-o singură zi. cea în care ne lovim uşurel pe spate şi ne spunem "La mulţi ani, române!", în care ne umflăm de mândrie piepţii de pui până ne sar cât colo nasturii de la cămaşă şi baierile de la nădragi, ziua în care nu ne mai pasă de nimic, în afară de "vecinii cotropitori" şi când cântăm din toţi rărunchii "Doamne ocroteşte-i pe români!" sau "Treceau batalioane române Carpatii". cred că toată lumea s-a prins că e vorba de singura zi dintre cele 365 sau 366 de alte zile dintr-un an, când suntem mândri că suntem români, adică de 1 Decembrie.

singura problemă este că la noi minunea nu ţine nici măcar 72 de ore cum se întâmpla în lumea strămoşilor noştri creatori de basme, pentru că imediat ce orologiul bate noaptea jumătate şi e 2 decembrie, gata, păruiala o ia de la capăt.

cu toate acestea, chiar dacă spun şi eu că suntem o naţie de ....nici nu ştiu ce, ÎMI PLAC ROMÂNII. cred că suntem unii dintre cei mai haioşi oameni de pe planeta asta. de ce?

pentru că am fost atât de încăpăţânaţi şi de nepăsători cu legile celor mari de la Uniune, încât s-au înclinat în faţa noastră. neînduplecaţii ne-au lăsat să îl tăiem şi pe Ghiţă de Crăciun şi pe Mielu de Paşti, fără să mai fie nevoie de mângăieli asomatoare, prealabile.

numai şi numai la noi există posibilitatea să dai, în timpul unei plimbări prin centru, în ditamai oraşul, peste un cal, care nu se ştie de unde a apărut sau încotro se duce.

numai noi suntem întratât de creativi încât putem fura în stiluri în care nici cu gândul nu gândeşti. ştiu că ăsta nu este un exemplu de bune practici, dar arată tocmai creativitatea nemăsurată a românilor

numai unul de-al nostru ar fi putut evada (ceea ce s-a şi întâmplat) dintr-o închisoare de maximă securitate din Ungaria, lăsându-i pe gardieni cu ochii în soare şi pe tineri cu un fan club

îmi plac românii, pentru că au ştiut să râdă de ceauşescu, de leana lui, de criză şi de toate relele pe care viaţa le-a scos în calea lor, pentru că pot să fie atât de originali încât să-i bage în boală pe toţi străinii şi pentru că Dacia noastră e folosită şi pe post de Tir, şi de tractor şi de 4X4.

îmi plac românii pentru că sunt o sursă inepuizabilă de râs şi pentru că, indiferent pe unde umbă, devin regii gafelor sau ai mişcărilor geniale.

vouă de ce vă plac?

PS. nu vreau sa fac reclamă la retele de telefonie, dar cred că filmul ăsta ne defineşte. la maxim!

cinnamon si alte mistere...

ele sunt fapturile cu suflet adanc de poveste... au strabatut desertul incarcate in cosurile grele de rachita pe spinarile curbate ale camilelor si s-au pierdut in obrazul roscat al soarelui, cand au reusit sa scape, fasii, prin colturile plesnite ale pachetelor.

si ne spun o poveste. despre copaci inalti, nemaivazuti, cu fructe ciudate. despre lumi fierbinti sculptate in nisip. unde viata se gateste in alt fel.

le ador. viata mea ar fi mai saraca si mai searbada fara ele. pentru ca imi aduc in palme un strop din pamantul misterios care le-a plamadit si cate putin din fiecare loc prin care au trecut in drumul lor pana la mine. si tocmai din acest motiv sunt fascinante. pentru ca prin intermediul aromei lor reusesc sa vad lumina zilelor si noptilor altor lumi, reusesc sa patrund in sufletul inchis ermetic al unor culturi care, altfel, nu mi s-ar releva pe de-a intregul niciodata.

si asa ajung pe tarmul Mediteranei, in campiile Anatoliei, in Egipt, in bucatariile Arabiei, la curtea maharajahului sau a sahului. asa uit de universul meu construit din masini, plastic si beton si imi trezesc imaginatia in timp ce imprumut putin din viata care palpita intr-o inima cafenie, verde, roscata, alba sau neagra de condiment.

sexy songs (I)

every time I feel down, bad, grey, awful there is a specific music that takes me out from that state. here are some of the songs, the sexiest from my point.

furie...

ori de câte ori mor, aud nisipul - îmi scrijeleşte din linişte un urlet pe timpan.
dacă mă nasc, mi se revoltă unghiile şi vineţiu rup cu ele pielea de pe-o mână
(aşa, ca să mă lase-n pace)
sparg în dinţi căni de lut care mai poartă pe toarte tălpile vinului

...şi mistuirea...

cugetări din buricul pământului

ohoo cât de uşor este să punem etichete. auzim mereu, în urechile noastre de sibieni mândri răsunând - ca un cântec - toate oalele în care îi băgăm pe ceilalţi. e blondă, deci are ceva mai puţin de doi neuroni, e femeie, deci e curvă, e român, deci hoţ, e neamţ, adică rece şi aşa mai departe.

ne place să etichetăm oamenii ca pe borcanele din cămară, chiar dacă ne jurăm că nu-i adevărat şi cred că toţi ne facem vinovaţi de păcatul acesta. devenim, însă, ipocriţi şi îi judecăm aspru pe cei care încep să-i catalogheze pe cei din jur după zona din care vin. olteni, moldoveni, bucureşteni şi nici mândrii ardeleni nu scapă, pentru că mi-a fost dat să aud vorba asta: "ardelean cu slănină pe creier".

ne urâm între noi mai rău decât Făt Frumos şi Zmeul cel Rău şi nu mai rămâne decât să ne dăm în cap când ne vedem pe stradă. nu înţelegem însă când alte naţii ne judecă aşa cum de altfel ne judecăm chiar noi şi ne supărăm foc când francezii, italienii sau englezii ne bagă în aceeaşi oală cu ţiganii care au făcut prăpăd la ei.

mă întreb însă. nu se cheamă ţigănie ceea ce se întâmplă în ţara asta? nu ştiu ce combinaţie periculoasă au făcut genele tuturor celor care au trecut pe aici, dar e clar că e atomică. pentru spirit, pentru minte, pentru că nu reuşesc să mă satur de spectacolul pe care îl oferă imediata vecinătate....din stradă. mame care fug ca apucatele ca să treacă strada pe roşu în timp ce trag după ele un cărucior, combinaţia devenită clasică: sapcă de baseball cu pantaloni la dungă şi geacă de blugi sau de piele, dezacordurile în vorbire, care deja sunt mai mult decât moderne.
nici nu ştiu de ce ne mai mirăm de tâmpeniile pe care le face primul beţiv al ţării, cânt sportul nostru naţional nu mai e de mult oina, ci înălţatul paharului. pentru că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită.

au trecut atâtea "naţii" pe aici pe la noi, încât şi istoria le-a pierdut urma. păcat însă că noi, urmaşii demni ai lui Traian (îmi vine să râd de fiecare dată când aud asta) am luat ce a fost mai rău de la ei. şi culmea, mai suntem şi mândri de asta, considerându-ne buricul pământului.

uneori am senzaţia că trăiesc în două Românii. Una în care oamenii citesc, sunt cultivaţi, au mintea clară, asculă muzică de calitate, se îmbracă omenşte, neţipător, şi alta, în care se învârt idioţii care devin şi mai cretini din cauza emisiunilor tv pe care le urmăresc.

nu ştiu de ce sunt aşa de supărată pe ţara asta, pe care eu însămi o etichetez. poate pentru că scârba pe care mi-o provoacă este de-a dreptul fascinantă.

poveste fără sfârşit

cred în diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi nu am înţeles niciodată dorinţa unora de a face din cele două sexe o apă şi-un pământ.
femeile sunt purtătoarele graţiei, ale feminităţii, ele sunt yin-ul şi aduc blândeţea, misterul şi eternul feminin într-o relaţie. bărbaţii, pe de altă parte, aduc yang-ul, forţa şi masculinitatea.

astea într-o legătură ideală...

trebuie să recunosc că nu mă dau în vânt după femei şi dacă este să fac o comparaţie, cred că de multe ori bărbaţii au arătat o oarecare superioritate a spiritului. ei pot să fie prieteni şi deşi am cunoscut mulţi bârfitori, nu-şi fac apropiaţii de acelaşi sex praf, din vorbe, doar pentru că poartă haine mai frumoase decât ei. bărbaţii sunt mai stabili (bineînţeles că există şi excepţii), mai calmi şi nu-şi schimbă dispoziţia după cum bate vântul sau soarele. ca să-i înţelegi nu ai nevoie decât de puţină compasiune, pentru că în marea lor majoritate nu sunt isterici.

femeile, însă, încep să confunde emanciparea cu masculinitatea, luptându-se pentru supremaţia sexului lor. ele devin bădărane şi rele pierzându-şi graţia.

de ce, oare? de unde acest război?

cred că lupta înnebunitoare dusă de femei este furtuna care le-a urmat sutelor de ani în care au fost captivele genului lor. cred că undeva în genele lor stau înscrise toate frustrările, dezamăgirile şi neputinţele înaintaşelor care nu au fost lăsate să se exprime altfel decât prin maternitate. pentru că trebuie să o recunoaştem, femeile au fost mult timp doar "fabrici de copii", care dădeau faliment dacă nu aduceau pe lume un moştenitor. şi nu este un lucru pe care să şi-l dorească cineva.

cât de dureros poate fi pentru o minte sclipitoare care avea ceva de spus, să se lovească de nepăsarea masculină?

cred că, legând femeia de cratiţă, lumea a pierdut multe revelaţii de-a lungul istoriei sale. multe invenţii şi energie. pentru că forţa şi impulsivitatea bărbatului ar fi construit mai multe împreună cu subtilitatea femeii.

legenda spune că la început nu existau femei şi bărbaţi, ci doar o singură fiinţă puternică, atât de puternică încât ar fi avut forţa, inteligenţa şi înţelepciunea să ajungă la creatorul său. scindându-se în cele două principii, fiinţa a devenit slabă, pentru că era incompletă şi doar regăsirea echilibrului dintre masculin şi feminin mai poate aduce magia în viaţa noastră. magia, înţelepciunea şi iubirea.

pentru că în timp ce femeia luptă pentru matriarhat, bărbatul se scufundă încet în ură, frustrare şi conflict mocnit. şi în felul acesta fiinţa remarcabilă de la început nu va putea fi regăsită niciodată. pentru că soarele şi luna trăiesc la ore diferite.

plămădit din aer

nu ştiu de ce mă gândesc acum la iubire şi la oamenii care o caută. am observat că în lumea asta există două categorii: cei care visează la palate, maşini de lux, la care până la urmă ajung, după ce sacrifică tot, şi alţii, mai puţin practici, care caută iubirea. cred că cei din urmă sunt visătorii pentru că poate fi mult mai uşor să ajungi să cumperi un palat decât să atingi ceva atât de efemer şi de imprecis cum este iubirea.

castelul există şi printr-o cale bine aleasă, prin mişcări gândite în avanas, ca la şah, poate fi construit, chiar şi din cadavre.

visătorii nu au, însă, nicio şansă. pentru că ei sunt cei care umblă nebuni prin lume, cu jumătatea lor de suflet în mână sperând să le sară în cale persoana care deţine cealaltă jumătate. ei sunt cei care îşi menajează prietenii, care le întind o mână oamenilor căzuţi pe stradă. ei sunt cei care fac tot posibilul să nu-i rănească gratuit pe cei din jur.

spre deosebire de practicii care aleg să se căsătoarească din interes, care se nasc cu instinctul de a-i juca pe ceilalţi pe degete, indiferent că este vorba de mamă, tată, frate sau soră, care nu aud decât clinchetul cristalin al banilor, visătorii speră să găsească acel sentiment perfect care este capabil să-i arunce în nori, împlinindu-i cât pentru milioane de palate.

visătorii pot deveni de neînţeles pentru practici, aşa cum practicii îi pot nedumeri pe visători. pentru că cerul şi pământul nu se vor putea întâlni niciodată. nici chiar la linia orizontului, practicii fiind plămădiţi cu prea mult pământ iar visătorii cu prea mult aer.

legendara Ada Kaleh

Niciodată nu am tânjit după alte timpuri, dar mi-ar fi plăcut ca pentru o zi să fi trăit în România anilor 60. de ce? o să vină întrebarea. pentru a putea pune piciorul pe pământul Insulei Ada Kaleh, pentru a simţi aerul de acolo, pentru a-mi bea cafeaua la o cafenea de acolo şi pentru a gusta caisele, care după spusele locuitorilor erau extraordinare.

despre toate acestea vorbeşte filmul "Ada Kaleh Stories", care m-a făcut să tânjesc după un loc devenit aproape legendar, pe care nu o sa-l văd niciodată. nu altfel decât în imaginaţie.

o să mă plimb însă pe străzile din Ada Kaleh prin intermediul cântecului lui Gigi Marga

vineri treişpe

azi este vineri 13. cea mai bună zi pentru superstiţioşii care se trezesc cu pielea găinii (sau a cocoşului - în funcţie de genul posesorului), când pe lânga ei şi-a găsit să treacă tocmai atunci mâţa neagră. (de parcă ea şi-ar fi dorit să fie brunetă.....)

îmi place ziua asta şi mai ales îmi plac fiorii pe care îi trezeşte în unii. în cei care ies din casă cu piciorul drept, care au tot timpul în buzunar o labă de iepure (dacă aşa se numeşte...), care nu dau sarea pe jos, nu pun cuţitul într-o "rână" sau care nu aruncă gunoiul noaptea.

vineri 13 este o zi de groază pentru cei care şi-au pus îngerul la cură de slăbire de săracul nu mai ştie de el şi nu-i mai poate proteja pe "speriaţii" de umbra lor. care, într-o zi ca aceasta, se încuie în casă, trag obloanele, nu mănâncă, ţin post negru, pentru că nu se ştie niciodată ce os îşi găseşte să rămână în gât.

superstiţiile care nu îi lasă pe mulţi oameni să trăiască au logică. în secolele trecute doamnele din înalta societate le "prosteau" pe fetele în casă spunându-le că o oglindă spartă le aducea mai mulţi ani de ghinion şi riscul de a rămâne fete bătrâne. aşa se asigurau că obiectele acestea, foarte preţioase pe atunci, rămâneau intacte, nefiind făcute ţăndări.

pentru că nimeni nu se poate pune cu fortele neînţelesului....

sunt convinsă că toate superstiţiile au o istorie ca aceasta undeva, la rădăcină, dar trebuie să recunosc că fără teama inexplicabilă a oamenilor faţă de...inexplicabilul moştenit din moşi strămoşi, am fi văduviţi de subiecte de film, de cărţi şi de amuzament. mai mult, există şi avantaje, pentru că în felul acesta avem mai mare grijă de obiecte şi de noi.

pentru că nu cred să existe un om - oricât de open minded ar fi - căruia să nu i se strepezească dinţii când sparge o oglindă.

some of you would ADORE this

I know Lhasa's music for pretty long time. she made me fall in love with her sound first with el desierto, from the album La Llorona. this evening I've discovered the songs from her last album: Rising and I must say I like it more than everything. this one is the best.

she has that voice that seems to come from another world. from a strange, strange earth.

Lhasa's music awakes all my imagination and is always a strong inspiration to me. the mystery itself....

Rising...
I got caught in a storm
And carried away
I got turned, turned around

I got caught in a storm
That's what happened to me
So I didn't call
And you didn't see me for a while

I was rising up
Hitting the ground
And breaking and breaking

melancoolie

azi dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie de ploaie. este ceva în fărâmele de aer din cameră când cerul are chef să fie bosumflat. si chiar dacă storurile sunt trase stiu. stiu insinctiv că afară se cern picături mari, ca bondarii.
sunt melancolica, mai precis putin melancoolica astazi pentru că din florile de afară nu au mai rămas decât bulbii, iar preaiubita mea levănţică stă cuminte, legată de un băţ, cu aţă verde.

ce să-i faci? noi, românii nu suntem artiştii grădinilor. mai avem nevoie de ceva timp până când o să învăţăm să creăm o atmosferă de sălbăticie în colţurile noastre de verdeaţă. noi ştim cel mai bine să fim nebuni şi haotici cu vieţile noastre.

aşa cum este astăzi toamna, care dintre miile de feţe pe care le deţine, a hotărât să fie gri şi să-mi acutizeze starea de moleşeală, pe care (trebuie să recunosc) o ador.

o zi răcoroasă cu ploaie poate fi cel mai bun prilej pentru amor, leneveală, numărat bani, pentru cuibărit în faţa televizorului sau în fotoliul preferat cu o carte. o zi cu ploaie ne poate ajuta să ne ascundem într-o cafenea cu licoarea aceea neagră ca noaptea şi dulce ca păcatul, în faţă.

nu ştiu foarte bine ce-o să fac eu astăzi, dar cred că tocmai aici e farmecul. o să pun departe de mine telefoanele, o să mănânc tot ce e interzis, o să renunţ la teoriile complicate şi o să mă cufund în melancoolia acestor clipe. magnifice în simplitatea lor.

classy, lovely Pink Martini

Pink Martini has everything. passion, tango, old and new rhythms. But most of all, Pink Martini can bring something different and special into my life. Love and tears in my eyes.

...I buy you all a sophisticated and classy pink martini....

I simply love....Halloween

I know there are people who hate it only because it comes from the americans, and because we forget so easy about our creepy days, as it is St. Andrew's Day.

I have to say that I love Halloween. Because it is the only day when I can become someone else, when I can scream, and be scary. That's why I have chosen to go to a halloween party, Saturday, right after a wedding. look what I've done with my face and how scary I become.

cum am slabit muuulte kilograme (II)

au trecut cateva luni bune de cand am inceput sa scriu despre CUM am scapat de kilogramele in plus. Iata aici continuarea.

cand eram grasa aveam o gramada de obiceiuri alimentare nesanatoase. le-am avut dintotdeauna, desi am fost slaba toata viata. pana m-am ingrasat, bineinteles. de exemplu, le dadeam bani in plus comerciantilor de sandwich-uri pentru a-mi pune mai multa maioneza. pe vremea aceea mancam cartofi prajiti si o gramada de snacks-uri si chips-uri, pentru ca intotdeauna mi-au placut "saraturile".
deci eram candidata ideala la ingrasare. miscare nema, cartofi prajiti la greu, prajeli, ciocolata, snacksuri si chipsuri, cat cuprinde. dar....

- in momentul in care am hotarat ca nu se mai poate asa, am renuntat la toate si am inlocuit snacksurile cu masline. asadar, ori de cate ori simteam nevoia sa rontai ceva sau sa mananc saratele, mancam masline si aveam mereu un stoc pregatit pentru astfel de momente.

- procesul meu de slabire a mai cuprins o "renuntare", pentru ca nu am mai mancat dupa ora 18. a fost cumplit in primele 2, 3 zile, trebuie sa recunosc, pentru ca ma gandeam toata seara la mancare. pentru a atenua efectele foamei, ultima masa era in jurul orei 18, dar nu mai tarziu de 18.30.

-cina consta intr-o salata, fara paine, care cuprindea cat mai multe legume, un ou sau doua fierte si taiate cubulete, branza sau cascaval, in niciun caz cu putina grasime si doua felii de sunca taiate fasii. salata asta era mare si reuseam sa rezist foamei. oricum, este greu doar in primele zile, pentru ca dupa o saptamana te obisnuiesti cu regimul asta si nu-ti mai este foame dupa 18.

- daca mi se facea foame rau si nu mai rezistam, dupa ora 18, beam o cana cu lapte, sau mancam o rosie. se spune ca atenueaza foamea.

- in tot rastimpul asta am incercat sa mananc cat mai sanatos, sa consum fructe si legume neprocesate, deci crude. tot atunci m-am obisnuit sa mananc fructele cu cel putin o jumatate de ora inainte de masa si la doua ore dupa masa. oricum, nu consumam niciodata fructe seara, pentru ca au fructoza, care se transforma in glucoza. eu consumam fructele mai ales dimineata. tot atunci m-am obisnuit sa beau apa in locul sucurilor artificiale si acidulate. niciodata nu mi-a placut apa plata, deci o preferam pe cea minerala. in prezent imi place cea slab mineralizata.

- in rest, am mancat cat se poate de normal, desi am incercat sa raresc mesele care includeau prajeli. am inceput sa consum mai multa carne de pui si de peste, facute pe gratar, in cuptor sau in staniol, am rarit consumul cartofilor, sub orice forma. nu am renuntat la paine, pentru ca mereu am considerat-o importanta, dar nu mancam mai mult de doua felii de paine prajita dimineata. acum mananc mai multa, dar nu-mi mai place neprajita.

- un lucru foarte important, care afecteaza, cred, multe procese de slabire. in medie slabeam cam un kg pe saptamana, dar am observat la un moment dat ca m-am oprit. nu se mai intampla nimic si nu am mai dat jos niciun gram. am continuat insa noul meu regim de viata si dupa aproximativ trei saptamani efectele s-au facut din nou simtite.

asadar: zahar cat mai putin, dulciuri la fel, carnea combinata cu legume crude, deci cu salata, care reprezinta garnitura. eu mancam ori de cate ori mi se facea foame, mancare usoara, deci nu produse de patiserie si nu mai tarziu de ora 18.

data viitoare o sa vorbesc despre sport - foarte important in acest proces (cel putin asa a fost in cazul meu) si despre cum am scapat de celulita cu bani foarte putini.


PS acum exista un blog intreg dedicat in totalitate acestui subiect. il gasiti AICI si daca vreti sa scapati de draci, incercati AICI

tinereţe fără bătrâneţe....

nu de mult am văzut-o pe Adreea Raicu la televizor. spunea ceva despre viaţa la 30 de ani şi am început să mă gândesc la mine. nu-mi pasă de viaţa Andreei, pentru că experienţele noastre sunt, cu siguranţă, diferite. Ea e vedetă, eu ma ascund în spatele anonimatului, acesta fiind doar unul dintre aspectele importante care ne diferenţiază vieţile.

m-am născut în 1980, vara. asta face ca în anul de graţie 2010 să "îmbătrânesc" cu încă un prefix. nu mai am mult, doar câteva luni, până când o sa spun: doamne, am împlinit 30 de ani!
nu cu mult timp în urmă numai când mă gândeam la 30 de ani mă apuca disperarea şi repetam cu convingere (atât mie cît şi cunoscuţilor) că în anul acela nefast, 30, voi sta deprimată, în casă, toate cele 365 de zile.....sau 366?

de la o vreme, însă, mi-am schimbat părerea. niciodată nu mi-am dorit să dau timpul înapoi, dar mai ales nu am vrut sa mă întorc în trecut pentru a face totul altfel. îmi place să cred că sunt suma greşelilor mele, că nu aş fi ajuns unde sunt, cine sunt, adică eu însămi, fără acele erori. ohoo şi am greşit mai mult de o grămadă!
şi asta mă face să spun cu toată gura şi cu mâna pe inimă că viaţa e minunată la 30 de ani. sunt sigură pe mine, matură, nu mi-e frică de paşii greşiţi pe care i-aş putea face, acum pot să-mi asum responsabilitatea pentru toate trăsnăile.

pentru că dincolo de omul care sunt, care am devenit în cei aproape 30 de ani de viaţă, sunt un copil. unul nebun, care are curajul să pună botul şi să bată din picior cum făcea cu mai bine de 25 de ani în urmă. nu mă interesează ce spune lumea. mi se rupe de toţi cârcotaşii. pentru că încerc să cultiv două trăsături: nebunia copilului şi miserupismul adultului sigur pe el care ştie că poate prelua controlul când copilul o ia razna.

cred cu tărie că tinereţea este o stare de spirit, pentru că indiferent de câte riduri avem, sau de cât de tare ne dor oasele, o atitudine pozitivă şi senină chiar şi în faţa dezastrului, poate face minuni peste noapte, cu noi, cu lumea din jurul nostru, aducându-ne tinereţe fără bătrâneţe... (şi, cine ştie, poate viaţă fără de moarte)

tara porcarilor lenesi

ma uit si iar ma uit in jur, la realitatea noastra romaneasca, de aur, si nu pot sa nu remarc pentru a suta oara ca acea trasatura numita "consecventa" ne lipseste cu desavarasire. noi romanii, suntem mai rai decat o girueta cand vine vorba de convingerile noastre, pe care le schimbam peste noapte.

mi-am spus ca nu ma bag in politica, pentru ca este o cocina in adevaratul sens al cuvantului si in momentul in care te atingi de porci risti sa te murdaresti, sau si mai rau, sa te contaminezi. nu pot insa sa nu remarc ceea ce se intampla. parca niciodata lupta pentru putere nu a fost atat de apriga ca in aceste zile si nepasarea pentru prostii votanti mai mare.
pacat ca nu s-a gandit cineva sa faca un partid al scarbei: scarba de tara, de politicieni, scarba de halca aia de carne spre care se arunca toti. pentru ca ar obine majoritatea in parlament si i-ar scuti pe toti porcarii de noptile agitate.

romanii sunt precum vremea. acum le ninge, acum le ploua, acum ii bate vantul. si se pricep cel mai bine la politica si la discutat...discutii. istoria ne este martora pentru toate acestea, pentru ca noua ne este straina expresia "a lua taurul de coarne". ce-i aia? care coarne? ce taur?
la noi toti au gura mare, dai in unul, tipa doi, dar cand vine vorba de asumarea responsabilitatii se calca in picioare in incercarea de a scapa de ea. asumarea responsabilitatii devine o trasatura demna de o carte science fiction.

noi cel mai bine ne pricepem la "sapatul gropii altuia", la "furatul caciulii" si la multe altele din aceasta categorie.

suntem un neam de oameni slabi, care isi merita cu varf si indesat soarta, pentru ca niciodata nu am reusit sa fim fermi in convingerile noastre. ne-am renegat valorile, le-am calcat in picioare si e atat de greu sa iesim din baltoaca asta in care ne invartim, pentru ca imediat ce unul, mai rasarit, scoate capul afara, aialalti il trag inapoi.

cand trecutul te cheama inapoi

niciodata nu am reusit sa inteleg de ce la un moment dat unul dintre cei doi care candva, au alcatuit un cuplu, se intoarce. ce declic are loc in mintea lui sau ei incat intoarce privirea spre timpul care a fost si care s-a sfarsit. timp pe care il vrea inapoi.

de ce ar vrea cineva sa reinoade legaturi care in trecut nu au rezistat, cuplul rupandu-se din varii motive.

niciodata nu am reusit sa ma intorc sau sa imi suflec manecile si sa ma apuc sa recladesc ceva ce s-a daramat. o relatie terminata era terminata definitiv. si nu ca nu mai vroiam sa fiu cu omul acela, ci pentru ca ceva din fiinta mea ma oprea. desi as fi vrut rational, inima nu-mi dadea voie.

dar chiar asa. de ce revin oamenii spre alti oameni? exista acolo un fir care i-a tinut legati in tot acel rastimp in care credeau ca un doi nu mai exista? cred ca mai degraba, dupa mai multe dezamagiri se uita inapoi, la cele mai reusite relatii. cele care i-au facut fericiti, poate, macar 2 ore din 24. si cu speranta ca s-au maturizat, ca vor mai fi acceptati de cea, sau de cel care ii cunoaste deja o iau pe drum, inapoi.
pe de alta parte timpul are o mare calitate. innegureaza neplacerile trecutului, asternand un fel de gust dulceag, de nostalgie peste anii care au fost. ah si mai sunt parerile de rau...pe care le simte "calaul" relatiei care a realizat ca urmatoarea sau urmatorul nu este la fel de bun ca cea/cel de dinainte.

totusi, dincolo de logica, in asta consta frumusetea vietii. in acumularea de experienta, in minutele traite intens, indiferent ca privim inainte sau ca speram la o resuscitare a trecutului. frumusete regasita in fiecare pas pe care il facem inaintand printre zilele pe care ne este dat sa le traim, asteptand sa vedem ce ne sare in fata de dupa urmatorul colt. o minune noua sau poate chiar fosta mare iubire a vietii noastre, desi ma indoiesc ca o "zama" reincalzita va mai fi buna de mancat vreodata.

soseta cu degete caut pereche!

e interesant ca desi toata lumea isi cauta perechea, sunt foarte putini aceia care chiar o gasesc. pentru ca desi pereche presupune un om care sa ti se potriveasca in multe privinte si care sa aiba ceea ce tie iti lipseste, indeletnicirea principala a celor plecati la "vanat" este sa joace teatru.

nu sunt putini aceia care disperati de singuratate il intuiesc pe celalalt si se transforma in omul pe care persoana din fata lor il cauta. in felul acesta un fan al petrecerilor devine un motan de canapea, care sta cu ea in fiecare seara acasa, sau o bucatareasa de ocazie, care cel mai bine se pricepe la tocana arsa, cumpara mancare gata preparata mintind ca e gatita de ea pentru ca lui ii plac femeile "de casa". acestea sunt doar o parte dintre exemple, pentru ca de cele mai multe ori omul devenit personaj joaca teatru atingand registre mai sensibile.

ii vine sa urle, sa tranteasca usa, sa fie ironic, in schimb este dragalas, calm si dulce. pentru ea. la fiecare cearta. dar pana cand?

pentru ca exact ca in orice reprezentatie de teatru vine vremea realitatii. asa cuvintele inghitite devin din ce in ce mai greu de digerat, natura scotand capul afara. socant pentru celalat care, pentru prima data se "loveste" de o ironie usturatoare, de violenta verbala sau si mai rau de-o palma. pentru ca adevarata natura tinuta in umbra e frustrata. de toata tacerea suportata, de toate lanturile.

oamenii spun ca-si cauta pereche, dar devenind actori pe scena vietii nu au nicio sansa s-o gaseasca. pentru ca doar fiind noi insine de la inceput, cu bune si cu rele, cu suparari, intristari si veselii fara noima, cu nebunii scurte si cu furtuni omenesti, naturale, atragem exact oamenii care trebuie, care stiu cu ce au de-a face si care nu ne vor lasa sa acumulam frustrari si minciuni fara destinatie. pentru ca fiind noi insine nu vom speria pe nimeni dupa doi ani si ne vom transforma in sosetele acelea cu degete care dintr-un morman de rufe si-au gasit perechea.

retraind trecutul

saptamana trecuta am stat fata in fata cu trecutul. a fost ciudat, pentru ca am intrat in contact cu o lume pe care o percep ca facand parte din alta viata. din viata in care toata existenta mi se invartea in jurul unui singur element: dansul.

l-am adorat.....l-am lasat sa ma devoreze.....sa ma epuizeze... sa ma sfasie...pentru ca are darul de a nimici trupul pentru a scoate la iveala sufletul. cu durere. pentru ca nu o sa uit, probabil, niciodata urmele sangerii lasate de poante pe degetele de la picioare si durerea ascutita pe care o simteam din cauza lor.

oh si pare totul atat de simplu privind de la distanta....pentru ca in asta consta puterea si talentul dansatorului. de a-l face pe om sa creada ca poate zbura, ca nu isi simte respiratia taiata din pricina luptei cu propriul trup ca e supraomenesc. acolo, pe scena dansatorii devin creatorii de iluzii. prin farmecul pe care-l raspandesc, prin magia folosita pentru a-si misca trupul in felul acela. uneori peste puterile omenesti.

saptamana trecuta am retrait toate acestea si ceva in plus. mi-am amintit pentru a mia oara de ce, DE CE fericirea, bucuria, tristetea si orice alt sentiment pe care il simt ma fac sa dansez. pentru ca nu o sa uit niciodata trecutul care a stat si sta, de fapt, la baza devenirii mele. acela in care muzica si dansul erau singurele ratiuni.

Nopti albe - Baryshnikov




Sylvie Guillem - Raymonda

om bun in lumea lupilor

bunatatea era pana nu demult o calitate. una mare, apreciata de toata lumea. de la o vreme, insa, de cel putin cinci decenii, ea s-a transformat intr-un mare defect. la noi la romani, pentru ca vorbe precum "prost de bun", sau "facerea de bine e ....... de mama" tot auzim in aglomerata noastra tara.

azi oamenii au uitat sa mai fie buni si nici macar focul vesnic nu-i mai sperie, pentru ca mersul la biserica si la popa a devenit un fel de indeletnicire de babe si mai trist, un om bun a devenit prost si atinge culmea cand intoarce si obrazul celalalt sau sta linistit, fara sa riposteze dupa ce a primit un sut in fund.

azi am uitat sa mai fim buni si rautatea, laudarosenia, fitele, prostia ridicata la rang de arta, prostul gust, devin masura lucrurilor si a universului in care traim. pentru ca e atat de usor sa lovim cu piciorul un om cazut la pamant, decat sa ne folosim energia ca sa-l ridicam si sa-l punem pe picioare. trist este ca si daca facem asta riscam sa nu primim nici macar un "multumesc" din partea lui. pentru ca asa e lumea asta.

din ce in ce mai schiloada. schiopateaza sufleteste si este la un pas de carje si de amputare. pentru ca in jungla nu e loc pentru omenie, bunatate, ajutor, bunavointa chiar sanatate. oare de ce? capitalismul salbatic in care traim ne reduce la statutul de jivine. moarte pe interior, uscate de tot ceea ce dadea odinioara suma pozitiva a omenirii. pentru ca daca suntem buni, daca ne e mila, devenim slabi. si asa ajungem tributari esecului in afaceri, in viata in general.

zilele trecute ma gandeam la viata monahala si am ajuns la o concluzie simpla. e usor sa fii bun cand esti ferit de tentatii, cand nimeni din anturajul tau nu are mai mult decat tine, cand nu ai pentru ce sa te lupti si deci pentru ce sa devii jivina. e mult mai greu, insa, sa nu-ti pierzi sufletul si sa faci bine in lumea populata de lupi, riscand sa fii mancat intr-o fractiune de secunda.

sunt blonda! norocul meu...

da, recunosc, sunt blonda.

chiar daca nu m-am identificat niciodata cu culoarea asta, chiar daca imi place sa cred ca nu am apucaturi de pitzi, chiar daca am un IQ rezonabil, lucru pe care il spun fara lipsa de modestie si, deci, de ipocrizie.

da, sunt blonda si desi am jurat cu vreo zece ani in urma ca nu-mi voi colora never, ever, parul asa, inca o data Shakespeare a avut dreptate cu al lui "never say never", pentru ca de aproximativ un an parul meu straluceste ca spicul graului :))).

si daca cineva ar crede ca e rau. il contrazic, pentru ca, nimic nu este mai credibil pe lumea asta ca o blondina care clipeste des a neinteles. pentru ca e atat de usor sa faci pe prostuta (nu spun proasta ca sa nu se supere blondele!) cand te mai ajuta si...parul. pe de alta parte, devine atat de distractiv sa ii lasi muti de uimire pe cei care te subestimeaza pentru simplul fapt ca esti...blonda.

niciodata nu am inteles de unde vine mitul asta. poate din aerul de naivitate abordat de Marilyn Monroe, poate din cauza Ilenei Cosanzene, care nu stiu cum reusea ca de fiecare data si in orice basm, sa se lase furata de zmeu. (desi ma bate gandul ca-i placeau, de, fapt, baietii rai). poate ca blondinele starnesc ceva in mintea celor din jur pentru ca cine stie, isi rup tocurile mai des, cad pe scari sau isi sucesc gleznele.

sunt blonda si imi place asta. pentru ca mi se potriveste, mai ales ca nimeni nu m-a luat peste picior din cauza culorii parului. pentru ca indiferent de ceea ce gandeau, sa devii sau nu, tina glumelor celor din jur tine de atitudine si de siguranta abordata.

despre beneficiile de a fi blonda o sa povestesc alta data.

PS. “I’m selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can’t handle me at my worst, then you sure as hell don’t deserve me at my best.” (Marilyn Monroe)

just WOW - Pink Martini

mi-am lasat sufletul intr-o fantana

intotdeauna m-au fascinat fantanile.

ele cuprind totul intr-o imbratisare si nu lasa sa le scape nimic. nici banutii, nici jucariile care aluneca din greseala peste marginea umeda din piatra. iar uneori ne tin captive sufletele sau dorintele.

exact asa cum inima mea a ramas inchisa, inecata, intr-o fantana din Turcia. Inima mea, la un loc cu banutul romanesc pe care i l-am facut cadou, platind dorinta pe care i-am soptit-o in gand.

fantana sufletului meu e simpla, cu statuia Fecioarei in mijloc, incredibil de expresiva, langa o biserica ortodoxa, peste care poti trece atat de usor cu privirea, intr-un sat populat de musulmani. Sirince.

si sper ca banutul acela aruncat in ochiul proaspat si limpede al fantanii o sa ma apropie de ceea ce astept, parca, de o viata intreaga.

normal?

traim intr-o lume inconjurata de cuvinte. asa suntem noi, oamenii, fiinte sociale si nu putem trai fara a comunica. fie prin limbaj, fie prin semne, fie prin vestimenatie sau coduri. si asa cum este si normal,in jurul nostru "isi fac veacul" o sumedenie de expresii care s-au impamantenit deja, relaxandu-se in vorbirea noastra curenta.

unul dintre aceste cuvinte este "normal", pentru ca tot ii auzim pe altii cum spun: "nu e normal ce a facut", "asta nu-i normal" si asa mai departe.

ma gandeam ieri la normalul asta, despre care dex-ul spune ca defineste ceva sanatos, care este asa cum trebuie, obisnuit si firesc.

pana aici toate clare.

dar cine stabileste ce e normal? societatea? prietenii nostri? mama? tata? nevasta? cine? pentru ca nu exista nicio lege care spune: esti sanatos, firesc si asa cum trebuie, daca.... asa ca fiecare intelege sa creeze propria lui stare de normalitate, brand-ul personal, care e firesc pentru el, dar nu si pentru ceilalti, pentru ca in zilele noastre "aventuriere" normal se poate transforma foarte usor in banal. si cine poate spune ca isi doreste sa fie obisnuit si mai rau, mediocru.

si ce aleg fiintele astea sociale sa faca? pentru a fi sigure ca sunt la t-spe mii de kilometri distanta de normalul ala, firesc, se transforma in anti-normali. isi pun un inel in nas, in buric, sau isi coloreaza parul in te miri ce nuanta de turcuaz, isi pun pietre pe unghii sau pe dinti, se imbraca asa cum nici celui mai original creator nu i-ar fi dat prin cap sa o faca, isi pun coarne si au un comportament care numai ....normal...nu se poate "chema".

distractiv este insa, faptul ca de sindromul asta anti-normal sufera toata lumea, asa ca un emo kid ar putea avea surpriza sa dea peste alti 100 de emokids unde se asteapta mai putin, adica peste tot. (si emo este doar una dintre miscarile anti-n)

si de ce nu ar fi oamenii de inteles ca fac toate acestea? pentru ca poate deveni incredibil de frustrant sa realizezi ca esti doar scama de pe puloverul uriasului si faptul ca te inghesui pe o planeta alaturi de cateva miliarde, la fel ca tine. e dureros, mai ales atunci cand TU esti o individualitate, cel mai bun dintre cei mai buni, unicul sau unica.

si asta fac toti, in asa fel incat anti-normalul cu tot ceea ce presupune el, a devenit de fapt normal. pentru ca nu mai susprinde pe nimeni sa se loveasca pe strada de lucruri sau oameni care socau acum 10 ani.

pare atat de simplu ca oamenii se uite ca azi, a fi anormal presupune tocmai sa fi un om obisnuit de acum 20 de ani, caruia ii place bejul si care, poate, citeste.

toata lumea face sex

traim intr-o lume libera in gandire. atat de libera, incat avem senzatia ca nu trebuie decat sa vrem sa infaptuim ceva ce acum cateva secole era tinut sub o mie de lacate si o facem, fara sa ne batem capul prea mult daca e bine sau rau, daca e moral sau imoral.

ce naiba e si aia moralitate?

cu siguranta un cuvant incuietor care tine mai mult de biserica si de viata la manastire decat de lumea asta, a noastra, avansata, reala si VIE.

si sunt multe lucruri care se pot incadra in acest capitol, cel mai important fiind sexul. considerat subiect tabu, despre care se vorbea in soapta pe la colturi pe vremea bunicilor, toata lumea practicandu-l dar nimeni vorbind despre el. sexul, pacatosul, refuzat de mintile luminate, crestine, de fetele cuminti si batrane, de tinerii feciori care preferau - asa spun cartile - sa vaneze caprioare. nimeni nu vorbea despre el, dar toata lumea visa la el. (trebuie sa recunoastem ca asa era si mai este!)

in zilele noastre, insa, lucrurile s-au schimbat si toata existenta geme de... sex. incepand cu documentarele care arata cu varf si indesat ce se intampla intre iepurasi, albinute si veverite, continuand cu filmele americane, in care protagonistii sar unul pe altul din secunda doi, cu filmele europene in care se face sex cu nabadai, neaparat incarcat cu o tensiune dramatica. pe langa noi, mai aproape, toata lumea face sex: in locurile intunecoase, in scarile blocului, in masina, pe masa, pe jos, in pivnita, oriunde numai acasa, nu. oricum si cu orisicine. pentru ca e suficienta o ocheada aruncata intr-un bar, club, sau pe strada ca fata vizata "sa sara in schema". si nu sunt rare cazurile. au devenit chiar normale.

oare asa o fi?

pentru ca indiferent de ceea ce spun gurile oamenilor open mind, care trambiteaza libertatea sexuala a femeii, a barbatului si chiar a cuplului, inima lor "gandeste" altfel. si e suficient sa ne uitam la crizele de gelozie pe care le fac, la femeile pe care le cauta, la ce devin in cuplu, ca sa ne dam seama de asta.

pentru ca fie ne place, fie nu, indiferent de cat de evoluati vrem sa credem ca suntem, o sa o privim cu scepticism - desi nu poate parea corect - pe cea care a cedat ocheadei unui necunoscut.

capitol nou

azi o sa deschid un nou capitol al blogului: ce ma inspira. si va cuprinde toate micile mele bucurii din fiecare zi.

pentru somnoroşi

Moşul ENE, pe la gene,
Ne aduce somnu-alene,
Ploapele uşor le-nchide,
Somnul dulce ne cuprinde.

Somn uşor, vise frumoase,
Moşu-ncearcă să le lase,
Şi pîş, pîş încetişor
El pleaca din dormitor.

blestemul pitipoancei

nu ştiu dacă există o definiţie a fenomenului numit "piţipoancă", dar cu siguranţă cu totii ne gândim acum la toate strasurile, pantofii de "vampă", machiajul strident, boticul de pe hi5 şi toate accesoriile care se plimbă, la un loc cu buricul dezgolit, pe bulevarde.

cu toţii recunoaştem o piţi atunci când o vedem şi nici măcar nu avem nevoie de pregătire specială pentru a face asta.

cum ramane, însă, cu cei care încep să confunde o femeie care are grijă de ea, cu o piţipoancă? în ziua de azi, dacă nu te încadrezi în genul sport, bohem (sic!) sau etno şi îţi plac pantofii cu toc cui, gata, te-ai clasificat din start la "concursul" de piţipoanca anului. dacă mai ai şi părul blond, întins cu placa (pentru că dacă nu faci asta pari a avea o căpiţă de fân pe cap!), sau o poşetă care intră, pur întâmplător, într-un trend, ai trecut deja pe locurile fruntaşe.

şi nici măcar nu mai contează că pantofii ăia au o formă şi o culoare elegantă, sau că îi asortezi cu geanta, pe care nu o porţi nici în ruptul capului pe braţul în erecţie. nu mai contează că nu pui pe tine mai mult de două culori, pe care le potrivesti cu grijă. nu mai contează că părul tău blond are o nuanţă naturală şi că e departe de a fi platinat. nu

pentru minţile din ce în ce mai înguste ale societăţii, dacă eşti o femeie aranjată, cu mâini şi unghii în stare bună, adica french, simplu, fără strasuri, dacă porţi accesorii care îţi dau o pată de culoare, dacă ai parul tuns la coafor, ci nu cu barda acasă, daca ai o fustă mai scurtă pe care nu o porţi cu dresuri plasă eşti o piţipoancă.
pentru ca numai alea au fiţe de "dame bune", cu toate "aurimile" care se bălăngănesc pe ele.

si nu sunt rare cazurile în care minţile şlefuite pe cocalari şi piţipoance punct ro, nu mai reuşesc să distingă o nuanţă de gri de albul zângălit. dar de ce nu s-ar încadra şi capitolul acesta în tendinţa generală?

si tot aşa şi uite-aşa, mintea se îngustează către...cap. către capul intelectualilor cu pretenţii.

PS. Pentru cei care habar n-au ce NU este o piţipoancă

trecand dincolo

intotdeauna m-au fascinat lucrurile vechi. ori de cate ori am in mana un obiect cu istorie, ii simt vibratia. e adanca, plina de profunzime. de parca o inima batrana, inteleapta mi-ar bate in palma. este ceva misterios la toate lucruile care au trecut peste veacuri, cu toate energiile pe care le-au acumulat... cu toate mainile de care au fost atinse, cu toate buzele de care au fost sarutate.

da...imi plac "vechiturile", pentru ca in preajma lor traiesc trecutul, prezentul si viitorul. toate la un loc......amprenta degetelor mele ramanand inscriptionata in carnea tare a materialului din care este cioplit obiectul. indiferent ca e din panza, din metal sau din aer.

si trebuie sa recunosc ca cel mai mult in orasul asta al meu, el insusi o "vechitura" cel mai mult imi plac portile inchise ale curtilor vechi. Imi place sa trec pe langa ele in drumul meu, sa le vad vopseaua scorojita, clantele acelea pe care le-au apasat mii de maini de-a lungul existentei lor seculare si sa ma intreb "oare ce se ascunde dincolo?" se prea poate ca poarta care face accesul spre o curte veche sa fie pragul catre o lume intreaga: alcatuita din ziduri vechi, din adevarate gradini ascunse ochilor iscoditori...

pe bulevardul victoriei este o poarta, ca atatea altele pe langa care trecem indiferenti. pierduti in ganduri. si poarta asta, pe care am gasit-o intr-o zi dechisa ascundea o adevarata gradina si o casa mica dupa un grilaj. un loc misterios inecat in verde crud si iarba.

asa ca nu pot decat sa zambesc atunci cand peste o poarta veche un fir carliotat de vita isi arunca, si el, un ochi curios afara.